BASARABIA LA 90 DE ANI DE LA UNIREA CU PATRIA-MAMA , ROMANIA Prof. Dr. Victor Craciun

BASARABIA (I)


„Viaţa curat românească a Basarabiei timp de atâtea veacuri...începe cu Domnia Moldovei şi se întăreşte, se acoperă de bogăţie negustoreasc şi , de glorie războinică prin această Domnie.”
NICOLAE IORGA



1. STRĂMOŞII NOŞTRI – POPORUL „CEL MAI MARE” DIN EUROPA

Dacia şi-a păstrat fiinţa ei spirituală în vechiul spaţiu pe care se întindea statul lui Burebista şi renăscut apoi în vremea lui Decebal, într-o zonă de conservare istorică unică din interiorul Arcului Carpatic şi a pavăzei Apusenilor. Cu toată apartenenţa la Imperiul Roman şi supunerea la cavalcada năvălirilor răsăritene, multe dintre ele barbare, dar şi destule aducând atâta noutate civilizatorie, Mileniul I al creştinării omenirii nu a însemnat pieirea strămoşilor noştri, ci, aşa cum formula profundul gânditor al destinului românesc Lucian Blaga, în lucrarea sa Spaţiul Mioritic, „neamul nostru a avut o stare de anistorie”. Nu trăia în afara istoriei, ci în stadiul de „hibernare socială”, de must etnic care a fiert intens – cum ar fi spus alt transilvănean şi poet, Octavian Goga.
Dar acest dintâi mileniu are cea mai importantă semnificaţie pentru noi, întrucât în decursul său s-a constituit neamul românesc, într-un spaţiu de mare întindere, dovedit până astăzi nu numai „De la Nistru pân’ la Tisa” cum a consemnat fenomenul Mihai Eminescu, mintea cea mai iluminată de înţelepciune etnică şi apărătoare a unităţii de neam, ci cu mult mai adânc, spre Bug, la Răsărit, spre Munţii Rodopi, în Sudul Dunării şi aproape de Adriatica, în Apus, sau, aşa cum preciza Herodot: „poporul tracilor este, după indieni, cel mai mare dintre toate popoarele” şi aceasta nu numai prin număr, ci şi prin întinsul teritoriu ocupat. Iată de ce putem trage concluzia că, potrivit afirmaţiei „părintelui istoriei”, lăsându-i pe indieni în locul lor din Asia, tracii, deci şi urmaşii lor geto-dacii, constituiau poporul cel mai numeros din Europa. Iar definirea marelui istoric cuprinde şi caracterizările: distinşi, drepţi şi nemuritori. Şi observaţia cu care Herodot îşi continuă notaţiile despre strămoşii noştri ni se pare hotărâtoare până astăzi: „Dacă ei ar fi guvernaţi de unul singur, sau dacă ar fi uniţi (s.n), ar fi de neînvins şi, după mine, cei mai puternici din lume”. Iată o observaţie de acum trei mii de ani, încă valabilă şi astăzi. Dacă noi, românii, urmaşii lor, am fi uniţi, viaţa noastră ar fi alta în Europa şi în lume.


2. STRĂVECHIMEA ŞI NUMELE BASARABIA.

Ceea ce scria Herodot cu patru sute de ani înainte de Hristos, pământul avea să scoată la iveală şi dovezile arheologice arată valoarea civilizaţiei înaintaşilor noştri cu mult mai înainte de această dată. Rezultatele au fost sintetizate de ceercetătoarea americană de origine lituaniană Marija Gimbutas care a răsturnat teoria priorităţii Mesopotamiei în civilizaţia lumii, afirmând că „România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă”. Ea a stabilit definitiv că strămoşii noştri trăiau pe aceste pământuri aproximativ de la anii 6500-5500 ani înainte de Hristos, putând socoti că reprezintă leagănul civilizator al Europei. În această privinţă, Tăbliţele de la Tărtăria stabilesc fără tăgadă că inscripţionarea comunicării umane a apărut pe meleagurile noastre. Şi nu este deloc întâmplător că strămoşii traci se află evocaţi în Iliada lui Homer cu referire la vitejia ca şi la bogăţia lor.
Întinderea lor acoperea şi pământul Basarabiei/Republicii Moldova de astăzi, însă cuibul statal s-a aflat în centrul Transilvaniei, în imediata apropiere a Munţilor Apuseni care sunt Ţara Moţilor, dar şi vechea Ţară a Aurului.
Din acest cuib transilvan, devenit Dacia Romană cu începere din 11 august 106, peste o mie de ani, „urmaşii urmaşilor” celor de atunci aveau să pornească şi spre fraţii din sud de Carpaţi, cu care păstraseră legături puternice, de neam, constituindu-se acolo Ţara Basarabă, adică a voievozilor din obârşia familiei Basarabilor, şi în acelaşi timp şi spre fraţii din Răsărit, dincolo de Siret, de Prut şi de Nistru. Dragoş şi ai săi, apoi Bogdan şi ai lui au constituit Ţara Bogdania. În acest mod s-au constituit statele româneşti pe care istoria le consfinţeşte aproximativ între anii 1300 şi 1350. Preluând şi farmecul legendar şi heraldica vremii, dar atenţi la înscrisul vechilor letopiseţe, de necontestat documentar, este limpede că Bogdan avea să dea întindere adâncă în Răsărit pământurilor Bogdaniei sale care va primi apoi numele de Moldova, în vreme ce Basarabii vor da denumirea de Basarabia pământului aparţinător acestei dinastii, adică Ţării Româneşti inclusiv între Prut şi Nistru, denumire preluată apoi de Rusia şi care se păstrează până astăzi, cei patru A, care rezonează ca o biserică, aşa cum spunea un poet, aducând din veacuri frumuseţea şi nobleţea numelui.
Să precizăm, deci, pentru mai buna ştiinţă a contemporanilor: numele Basarabia nu este rusesc, nu este turcesc, nu provine din alte limbi, ci reprezintă o transpunere toponimică a onomasticului Basarab. Iar sinteza expresivă avea să o dea tot Eminescu atunci când scria:
„... Basarabi şi voi, Muşatini,
Descălecători de ţară, dătători de legi şi datini
Ce cu plugul şi cu spada aţi întins moşia voastră,
De la munte pân’ la mare şi la Dunărea albastră”.

3. BASARABIA ÎN VREMEA LUI MIRCEA CEL MARE

Dovada cea mai limpede a faptului că denumirea Basarabia defineşte teritoriul de dincolo de Prut, în condiţiile stăpâniri acestor pământuri de către domnitorii Valahiei/Ţării Româneşti, o aduc documentele, letopiseţele şi hărţile. Întregul sud dintre Prut şi Nistru, lângă Marea Neagră, este numit Basarabia întrucât aparţinea Ţării Basarabilor aşa cum existau numeroase alte ţări: Ţara Loviştei, Ţara Haţegului, Ţara Maramureşrului, Ţara Făgăraşului, Ţara Vrancei, Ţara Almaşului. Ţara Moţilor şi numeroase altele care aveau să fie „centralizate” de domnitorii lor în cele trei principate româneşti.
Ţara Basarabilor avea astfel deschidere la Marea cea Mare şi şi-a căpătat drepturile asupra cetăţilor portulane Chilia şi Cetatea Albă, vechi centre genoveze şi bizantine. Chilia a fost mai întâi grecească, legată îndeosebi de cei care îşi căutau singurătatea credinţei în chilii, iar Cetatea Albă era, pe lângă cetatea de trecere şi vamă pentru Orientul Îndepărtat şi apoi pentru statele nordice, mai târziu pentru ruşii care abia se constituiau, şi scaunul mitropolitan al Moldovei, de unde avea să fie mutat la Suceava peste mulţi ani. Şi tot de aici aveau să fie aduse şi aşezate în Capitala Moldovei moaştele martirului Ioan cel Nou.
Acestea aveau să fie cetăţile româneşti ale zonei, de folos în desfăşurarea negoţului între Răsăritul Lumii şi Apusul Europei. Mai târziu vor fi ridicate alte cetăţi pe Nistru (Tyras) şi din apropierea lui, odată cu dezvoltarea statului lui Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare şi a domnitorilor de viţă care le-au urmat. Tighina, Orhei, Soroca, Hotin. Toate fac dovada nevoii de apărare a Ţării Moldovei, dinspre Răsărit, de unde venea pericolul reprezentat de tătari, ruşi, poloni, lituanieni. Cetăţile nu au fost ridicate pe Prut pentru că pământul Bogdaniei/Moldovei/Ţării Moldovei ţinea până la Nistru şi din aceste cetăţi, ades de nebiruit, păzite cu străşnicie de oamenii domnitorilor de la Suceava sau Iaşi trebuia apărat întregul ţinut.
În acelaşi timp, mai jos de gurile Dunării, în Scytia Minor avea să se ridice Dobrotici, care reuşea să pună stăpânire pe întreaga zonă care şi-a luat de la el numele de Dobrogea.
Certe este că, Mircea Vodă devenea „Domn peste amândouă marginile Dunării până la Marea cea Mare”, inclusiv în Basarabia de sud şi „Despot al Ţărilor lui Dobrotici”, deci nu numai la gurile Dunării dar şi la Silistra, Nicopole, poate şi la Vidin, aşadar şi asupra românilor din dreapta Istrului. În acest fel, Mircea cel Bătrân, de familie Basarabă, este socotit de turci şi stăpânitor al ţinuturilor de pe litoralul Mării Negre pe care aceştia le-au numit Basarabia, adică Ţara lui Basarab.

4. ROLUL LUI ALEXANDRU CEL BUN ŞI ŞTEFAN CEL MARE ÎN TREZIREA LA VIAŢĂ A BASARABIEI

Lunga domnie a lui Alexandru cel Bun i-a dat şansa, între 1400 şi 1432 să fie biruitor asupra tătarilor şi ruşilor şi în acelaşi timp să câştige de partea sa Sudul Basarabiei şi să pună vamă la Cetatea Albă în detrimentul genovezilor. Nicolae Iorga observă, pe baza dovezilor descoperite, că „ această Basarabie (s.n.), era acum moldovenească (adică în vremea lui Alexandru cel Bun - n.n), fără însă o conştiinţă deosebită...” Istoricul dezvăluie că omenetul zonei era divers şi că moldovenii deţineau ponderea cea mai mare, rămânând să se consolideze conştiinţa etnică.
În afară de „vămile” aducătoare de beneficii financiare, Basarabia era încă un teritoriu slab populat, cu prea puţine biserici şi mănăstiri, cu o agricultură locală care începea să prezinte interes, prin produsele ei, în multe ţări. Este motivul pentru care agricultura Basarabiei cunoaşte un proces de deszvoltare de-a lungul celor două râuri mari, Prutul şi Nistrul. Şi acest reviriment continuă, în pofida faptului că turcii reuşesc, în cele din urmă, să-l îngenuncheze pe urmaşul la tronul Moldovei lui Alexandru, Ştefan cel Mare (1457-1504), în luptele de la Chilia, în care slăvitul voievod avea să dobândească o rană din pricina căreia a şi murit. Aşadar, putem spune că, la propriu şi la figurat, lupta pentru Basarabia avea să-i producă celui care, pentru fapte de vitejie şi pentru apărarea creştinătăţii europene, primise din partea Papei Sixtus al IV-lea supranumele de „atlet al lui Hristos”, o dureroasă şi adâncă rană.
Dar ceea ce înfăptuieşte domnitorul în această parte a a ţării sale este fundamental. El devine nu numai apărătorul pământului, ci şi cel care transformă pustiurile în ţarini rodnice, dând drepturi răzeşeşti şi împământenind mari slujitori ai Moldovei dintre Carpaţi şi Prut pe aceste pământuri. A construit cetăţi, a înălţat biserici şi sate, a încurajat târgurile de produse şi vite, a consfinţit apartenenţa de neam. Ştefan cel Mare a avut o gândire vizionară şi în ceea ce priveşte relaţia cu Răsăritul, unde se aflau şi numeroşi români. De altfel şi la contractarea căsătoriilor sale a încerecat să stabilească relaţii dintre cele mai bune cu Răsăritul. Se ştie că prima sa soţie era dintr-o familie domnească de la Kiev, iar Maria provenea din Mangop. Fiica Evdochiei din Kiev, Elena, era mama lui Ivan, care pentru a nu ajunge împăratul Rusiei, a fost eliminat fizic. Să ne gândim totuşi, ce ar fi fost ca un os de român să fi condus Rusia în acel timp! Mai târziu, Biserica Ortodoxă Kieveană avea să fie condusă de Petru Movilă, ilustrul cărturar moldovean, care a ştiut să păstreze ortodoxia în întregul răsărit rusesc, iar meritele sale sunt deplin recunoscute.
„După moartea lui Ştefan, la 1504 – scrie Iorga – această Basarabie pierdută se făcu drum pentru toţi năvălitorii păgâni”, dar nu numai păgâni, pentru că au apărut şi prădători din partea creştinilor – ruşi, polonezi, chiar şi de-ai noştri, doritori de îmbogăţire, „haimanale” – aşa cum erau numiţi atunci cazacii, vestiţii jefuitori ai vremii. Ei au ţinut în priveghere mulţi ani Sudul Basarabiei care îşi căpăta acum numele dat de tătari, Bugeak/Bugeac, ceea ce înseamnă „unghi” având baza pe Prut şi vârful pe Nistru. Tocmai din cauza nesiguranţei, oamenii locurilor au apucat drumul spre nord, dar şi în Deltă şi în Dobrogea, teritoriul devenind slab populat şi prin urmare uşor de acaparat de către ruşi. Aici vor fi aduşi, cu timpul, colonişti bulgari, nemţi, francezi şi de alte neamuri.
Dar aceste fapte aveau să se producă mai târziu. Documentele de necontestat ale vremii, de la Ştefan cel Mare începând, arată că pământurile dintre Prut şi Nistru erau locuite de românii moldoveni, familii cu nume de rezonanţă istorică, de viteji, oameni legaţi de această vatră. Aceste documente consemnează faptul că mănăstirile Putna şi Voroneţ aveau dreptul de a pescui în apele basarabene până la mare, Petru Rareş fiind unul dintre cei care şi-a început viaţa ca pescar.
Existenţa unei însemnate populaţii româneşti, plămădită în credinţă şi dragoste de ţară, determină voievozii să ridice pe pământurile Basarabiei, biserici şi mănăstiri. Unele dintre cele mai însemnate sunt Vărzăreştii, zidire a lui Alexandru cel Bun, Orheii şi Căpriana, construite de Ştefan Vodă. Bisericile şi mănăstirile basarabene aveau să cunoască o puternică susţinere din partea domnitorilor şi a credincioşilor din dreapta Prutului.



5. PĂSTRAREA ŞI DEZVOLTAREA ŢINUTULUI BASARABIE LA TRUPUL ŢĂRII.

Ştefan cel Mare a lăsat cu limbă de moarte îmbunătăţirea legăturilor Moldovei – şi în fapt a tustrelele Ţări Româneşti – cu Imperiul Otoman. Înţelepciunea domnitorului, care vreme de 47 de ani s-a confruntat cel mai mult cu turcii şi a zidit tot atâtea biserici câte războaie a purtat, l-a făcut să-şi sfătuiască urmaşii să înfăptuiască o pace bună cu păgânii, care sunt mai corecţi decât domnitorii creştini de la care a avut parte, cel mai adesea, de trădări. Imperiul turcesc nu a aşezat decât o vagă stare de vasalitate, nu a încorporat Ţările Române în administraţia lui, cum făcuse Imperiul Roman cu Dacia. Da, susţinea Ştefan cel Mare, să se plătească tribut şi alte dări din cauza neputinţei noastre de a ţine independenţa şi nu din acceptarea supunerii naţionale, aşa cum s-a întâmplat cu neamurile din dreapta Dunării, care s-au aflat până la 1877-1878 sub stăpânirea directă a turcilor.
Prin urmare erau mai drepţi turcii şi legăturile cu ei puteau fi mai trainice şi durabile faţă de alte imperii, ceea ce avea să se constate mai apoi odată cu apariţia Imperiului Habsburgo-Ungar.
Cu toate că Soliman Magnificul izbuteşte să-şi reaşeze stăpânirea pe Sudul Basarabiei, Petru Rareş continuă opera înaintaşilor săi de dezvoltare a acestei părţi de ţară, la nord de Tighina, care capătă numele turcesc de Bender. El este cel care, în 1535 – documentul datând din luna martie – oferă moşia Chişinăul Mare, pe atunci „pustia” lui Tomşa, pentru serviciile făcute, în scopul edificării unei aşezări. Cu timpul, aceasta va deveni importantul centru al întregii regiuni, apoi capitală de gubernie şi de ţară, astăzi cel de-al doilea oraş românesc ca mărime. Numele îi vine de la chişnea – fântână, dar şi loc cu morminte, cimitir, iar după Iorga de la un oarecare Chişănea.
Se cunoaşte prea bine faptul că oştenii moldoveni erau trimişi să apere Caffa genovezilor din Crimeea, asigurând astfel, la mare depărtare, paza şi liniştea negoţului. De altfel, chiar drumul care ducea într-acolo se numea Şleahul Moldovenesc, iar urmaşul lui Ştefan, Bogdan, se socotea domnitor al Moldovei până la Marea cea Mare şi până la gura Niprului.
Locuitorii Basarabiei luptau din greu împotriva turcilor, tătarilor, cazacilor, polonilor, de cele mai multe ori în numele credinţei creştin-ortodoxe, pentru că în aceste locuri, unde soarta oamenilor atârna cel mai mult de voia lui Dumnezeu, credinţa era adevărată şi mare, dovada cea mai evidentă fiind numărul impresionant al preoţilor menţionaţi în fiecare aşezare în parte. Să precizăm că întreaga dezvoltarea spirituală a cunoscut o efervescenţă, atât în comunităţile mănăstireşti cât şi în viaţa socială. O scrisoare din 1580, adresată de beiul de Bender starostelui de Raşcov, stă mărturie despre cât de frumoasă şi expresivă era limba română la acea vreme, motiv pentru care transcriem câteva rânduri. Dacă acest bei era turc, iar starostele polon, tragem concluzia că ei ştiau româneşte, limbă prin care se înţelegeau şi pe care o foloseau, inclusiv în corespondenţă: „Eu Ali Beiul de Tighinea, scriu multă viaţă şi sănătate starostelui de Raşcov. Dup’aiasta dau ştire dumitale ca să ştiţi dumneavoastră să nu vă hie nici o grijă, nici o teamă de nemică ce să hiţi foarte cu pace bună de cătră noi; c-am audzit că vă temeţi. Atâta doară de veţi bănui pre noi, atâta căce c-am mărs de-am lovit neşte sate de-am luat câţiva robi, pentru că ce c-au fost vina lor căce c-au prins neşte spahei (călăreţi n.n.) de-ai noştri: deci pentru-n lucru s-au făcut aceasta. Iară de cătră noi, bine să ştiţi că vă sintem foarte cu priinţă bună şi ştim prietenşugul cel bun şi vă sîntem cu toată inema şi cu toată credinţa. De aiasta vă dăm ştire. De la Domnul, amin [...] Şi altă pohtesc pe dumneata ca să-mi trimiţi un poloboc de horilcă, să-mi hie de hanul, că este să vie spre la Tighinea şi ţi-l voiu plăti cu bani dimitale nouă, dar foarte te poftesc să-mi trimiţi curând, până nu vine hanul”.
De la 1858, de când călătorul François Pavie, baron de Fourquevaux străbătea întreaga Basarabie de la Akerman/Cetatea Albă la Ţuţora – Iaşi şi Hotin, şi oferea prima descriere completă a Basarabiei, sunt consemnate numeroase mărturii, cronici şi memoriale care demonstrează că acest pământ este românesc, limba vorbită este româna, istoria, tradiţiile şi obiceiurile concordă cu tot ceea ce au întâlnit în spaţiul întreg al Valahiei, Moldovei şi Transilvaniei.
Secolul al XVII-lea începe crâncen pentru Basarabia, atât de râvnită pentru bogăţiile ei, dar Vasile Lupu reuşeşte în aproape două decenii (1634-1653) să readucă aceste pământuri la linişte şi credinţă, dovadă fiind numeroasele biserici construite de la Orhei – Sfântul Dumitru şi Chilia – Sfântul Nicolae în semn de chibzuită aşezare. Începând cu această epocă, documentele numeroase sunt edificatoare şi ele arată că familiile boiereşti şi domnitoare de la Iaşi au avut întinse moşii în Basarabia. Este suficient să amintim numele Movileştilor, al cronicarului Miron Costin, al lui Ghica, Stamate, Prăjescu, Crupenschi, Barnovschi, şi atâtea altele, toate făcând dovada unităţii pământului Ţării Moldovei printr-un fapt elementar: trecerea în posesie se făcea dinspre locurile de reşedinţă domnească şi mănăstirească, din Suceava, Iaşi, Roman, Huşi, Voroneţ, Neamţ în întinsele pământuri dintre Prut şi Nistru, hotărnicite cu semnele puterii statale de cetăţile de Răsărit. Toponimele şi onomastica sunt aceleaşi, româneşti, păstrând în chip firesc şi denumirile care s-au impus din limbile tătară, turcă, polonă, rusă, aşa cum se întâmplă oriunde în lume unde convieţuiesc sau se întrepătrund de-a lungul istoriei mai multe naţii. O viaţă unică de la Carpaţi la Nistru şi evoluţia societăţii româneşti consfinţeşte relaţiile importante statornicite şi continuate între românii din Basarabia şi cei din Ţara Românească, precum şi cu cei din nord, din Bucovina pădurilor de fagi şi din Podolia.
Nu se poate trece cu uşurinţă peste faptul că românitatea era mult mai întinsă, şi dincolo de Nistru, şi nu este o întâmplare faptul că Duca Vodă revigorează comunitatea de moldoveni din Ucraina, unde se prefigura hătmănia domnitorului de la Iaşi precum al Hmelniţchilor, într-o „Nouă Moldovă”, denumită chiar cu aceste cuvinte. La rândul său, Dimitrie Cantemir după ce petrecuse timp îndelung la Constantinopole în mijlocul păgânilor şi înfăptuise opera fundamentală Creşterea şi descreşterea Imperiului Otoman, s-a întors la creştinismul obârşiilor sale şi a încercat apropierea de Petru cel Mare, Împăratul Rusiei. Dacă ar fi biruit la 1711, la Stănileşti, soarta românilor s-ar fi putut să fie alta. Pierzând totul, Cantemir a izbutit să organizeze o nouă colonie românească în Rusia. Câştigul lui avea să fie însă de alt ordin: devine, la propunerea lui Petru cel Mare, membru al Academiei din Berlin, cea mai mare distincţie obţinută de vreun român la acea vreme. În anii 1790-1800 Basarabia era un tărâm bogat şi frumos, râvnit din ce în ce mai mult de Rusia, motiv pentru care Nistrul nu mai trebuia să rămână o graniţă, ci să fie transformat într-un râu de interior al imperiului aflat în plină expansiune, conform testamentului lui Petru cel Mare.
Numai că „Nistrul e străjuit – cum afirmă Nicolae Iorga – şi pe malul stâng de sate româneşti (...): Strâmba, Peşteana, Piscul Lung, Mălăieşti, Floarea, Gheorghieşti, Jugastru, Plosca”. Dar această realitate nu putea reprezenta un impediment în calea extinderii marelui imperiu rus.

6. TRĂDAREA ŞI RAPTUL DIN 1812.

Trădarea pecetluită în anul 1812 a reprezentat primul mare dezastru teritorial de la încheierea războaielor romano-dace. Conştiinţa naţională românească în puternică formare, aşa cum remarcă şi diplomaţii străini care consemnează că „scot de aici (moldovenii, n.n.) încheierea că Prutul e pierdut de pe acum pentru totdeauna pentru Moldova şi puţina nădejde a unei restituiri a pierit cu totul. Pierderea Prutului e însă pierderea Moldovei”. Turcii, chiar ei, turcii, având mai întâi în faţă interesele lor, au fost singurii care s-au opus cât au putut Rusiei la raptul pregătit de mai multă vreme. Conjunctura a fost nefastă şi din cauza invaziei lui Napoleon.
La 24 decembrie 1806, Rusia îşi declară protectoratul asupra Ţărilor Române, explicând astfel intrarea trupelor ruseşti în Moldova şi Muntenia. Astfel Rusia îşi permitea ceea ce nu făcuse Imperiul otoman vreme de trei veacuri, încă înainte de ocuparea Constantinopolelui, în mai 1453, şi anume intrarea armată în cele două state româneşti, sub pretextul de a veghea asupra deplinei siguranţe în Principate în faţa pericolului turcesc.
Acţiunea rusească fusese îndelung premeditată. Stabilind abia în 1792 hotarul pe Nistru, pravoslavnicul imperiu a reuşit în două decenii nu numai să se consolideze, dar să şi înainteze cu pretenţiile sale asupra Moldovei şi Ţării Româneşti. Vina pentru această situaţie aparţinea deopotrivă Turciei, Austriei şi Franţei, iar pierderile deveneau româneşti. De aici vreme de mai puţin de şase ani, prin jonglerii diplomatice şi chibzuite înaintări militare, în general fără bătălii, raptul devine diabolic. Astfel, într-un răstimp de 37 de ani, Ţara Moldovei pierde Bucovina la 1775 şi Basarabia la 1812, aproape două treimi din teritoriu şi din numărul de locuitori. În acest fel, în anul 1812 Moldovei i se răpeşte mai mult de jumătate din teritoriul ei şi anume 45.630 km2, rămânându-i doar 38.230 km2. Impresionanta zonă ruptă de la trupul ţării cuprinde cele cinci cetăţi ridicate sau refăcute de români în decursul istoriei, un număr de 17 târguri şi 685 de sate, care aveau 712 biserici şi o populaţie de 482.630 de locuitori. Ruşii i-au dat denumirea Oblastia Basarabia, păstrând însă structurile româneşti ale celor 12 nezduri/judeţe, cu ocoalele/plăşile lor. Şi cel mai ciudat, au păstrat şi stema Moldovei, adică istoricul cap de zimbru. Dacă la început capitala guberniei era Tighina, din 1918 Chişinăul devine reşedinţa guvernamentală şi tot în acest an se dă „constituţie” aşezământului, care conferea Basarabiei drepturile unor foste ţări precum Finlanda, Georgia şi Polonia, ajunse şi ele în componenţa Imperiului. Istoricului Ion Nistor, observator atent al evenimentelor i se pare că această constituţie era „largă şi chiar destul de liberală pentru acele vremuri”. Aşa şi este, doar că legiferarea era una, iar starea de fapte începea să devină cu totul altceva astfel încât la scurt interval acest Aşezământ începuse să îşi piardă valabilitatea.
Pierderea nu a fost numai teritorială, ci şi de natură economico-financiară, recolte, bunuri, vite, aşezăminte aparţinând proprietarilor din dreapta Prutului şi în acest fel daunele se ridică la sume incomensurabile.
La începuturile organizării pe baze guberniale a Aşezământului Basarabia au fost acordate unele libertăţi – limbă, tradiţie. Spre exemplu, în timpul vizitei Ţarului Alexandru la Chişinău, în 1818, se vorbea cu îngăduinţă despre faptul că Basarabia este „parte a principatului Moldovei”. Dar odată cu trecerea timpului lucrurile aveau să se schimbe, metodele specifice marilor imperii de desnaţionalizare fiind puse în practică. De altfel o situaţie similară cu cea a Basarabiei cunoştea în epocă o altă provincie românească – Transilvania. Acest proces de desnaţionalizare avea să fie îndelung şi dureros, deşi este de menţionat că, în 1824, judecătoria Oblastiei avea pecete românească, şi că acte româneşti apar şi mai apoi, iar biserica îşi păstrează organizarea prin înţeleapta grijă a episcopului Gavriil Bănulescu-Bodoni, care păstorea şi pe creştinii de dincolo de Nistru, aducând cărţi româneşti, abecedare, ceasloave, toate tipărite la mănăstirea Neamţ. Ar trebui menţionat că nu toate familiile de prestigiu din Basarabia s-au refugiat în acele momente în România. Unele au rămas în Basarabia păstrând istoria, limba, credinţa, cultura românească.
Numai că Basarabia devenea zi după zi rusească, sărăcită, stoarsă de bogăţii, iar tot ceea ce se poate consemna ca fapt pozitiv în dezvoltarea ei nu s-a datorat interesului Imperiului Rus, ci localnicilor care doreau să trăiască bine într-o societate modernă, în această direcţie un rol important jucându-l, pe lângă autohtonii români în strânsă legătură cu Moldova, Ţara Românească şi apoi Principatele Unite şi Regatul România, numeroşii francezi, foşti ofiţeri şi chiar soldaţi din armata invadatoare a lui Napoleon care s-au aşezat pentru totdeauna la Chişinău, contribuind la dezvoltarea societăţii, sub influenţa civilizaţiei europene.
Minţile diabolice ale imperialiştilor ruşi au decis nu doar ca militanţii pentru păstrarea identităţii naţionale să fie exilaţi din Basarabia, - şi să nu uităm că Vasile Alecsandri scrisese poema Pohod na Sibir, ci ca însăşi gubernia să devină un loc de surghiun al ruşilor – nu o a doua Siberie, pentru că prin bunătatea oamenilor locului, prin frumuseţea şi bogăţia Basarabiei, ţinutul era mult mai ospitalier. Dintre deportaţii în Basarabia, să readucem în memorie un caz celebru, cel al lui A. S. Puşkin, care, cu toate rezervele şi atitudinile uneori defăimătoare din scrisul său, s-a simţit pe pământ românesc în largul lui.
Secolul al XIX-lea nu avea să consemneze o ruptură de simţire întru românitate aşa de dură cum avea să fie cea din timpul U.R.S.S. Aducem ca o dovadă în sprijinul acestor afirmaţii faptul că, pe lângă legăturile comerciale se păstrau puternice relaţii intelectuale. Ne referim în primul rând la mari personalităţi basarabene care au avut o influenţă majoră în cultura naţională. Dintre acestea să cităm doar două nume: B. P. Haşdeu, promotor al idealurilor narodniciste/poporaniste şi mai apoi Constantin Stere, care, pentru convingerile sale, a şi fost condamnat de autorităţile ţariste la ani grei de închisoare şi surghiun în Siberia ( între 1886-1892).
Însuşi Eminescu, cel mai de seamă ideolog şi apărător al întregului pământ românesc şi al unităţii spirituale etnice a trecut pe sub umbra Chişinăului şi a cetăţii Tighina în drumul său spre Odessa, la 1885, unde, la staţiunea Kuialnic încerca să îşi amelioreze starea de sănătate. Din păcate nu a mai avut forţa să scrie ultimele rânduri despre acest drum, dar, cu doar câţiva ani mai înainte , în publicistica sa, dedicase pagini de o excepţională valoare privind viaţa Basarabiei şi Bucovinei.

7. ÎNCERCAREA UNEI „REPARAŢII”

Răscruce între Imperiile Rus şi Turc, Moldova şi Muntenia au devenit mereu teritorii la dispoziţia acestor puteri în momentele neînţelegerilor lor. Aşa s-a întâmplat la 1806-1812; la 1828-1829; în vremea topirii Revoluţiei de la 1848, apoi la 1853-1862 şi în vremea Războiului pentru Independenţă. În timpul Războiului Crimeei, oştirile ruse pătrund din nou în Moldova şi Muntenia, iar armatele acestora, de 4.005 şi respectiv 15.492 combatanţi, cu aproape 1.500 de cai şi alte mijloace trec sub comandă rusească. Luptele pe Dunăre durează un an, după care trupele ţariste părăsesc pământurile româneşti, luând tot ce se putea acapara. Gestul retragerii ruseşti se datorează interesului din Crimeea, iar hotărârea Austriei de a ocupa Oltenia şi Muntenia, în urma semnării unui acord cu Turcia a însemnat o nouă încercare nefastă pentru Ţara Românească. Numai că Turcia ocupă Principatele în vara anului 1854, iar în 1855 Rusia pierde Sevastopolul, ceea ce schimbă şi situaţia Principatelor Române. Protectoratul rusesc se încheie, iar Congresul de Pace de la Paris deschide larg perspectiva Unirii Ţărilor Româneşti. Dar, cel mai important pentru problema pe care o urmărim este faptul că Rusia, fiind îndepărtată de la gurile Dunării, retrocedează cele trei judeţe din Sudul Basarabiei, Cahul, Bolgrad şi Ismail, se trasează noua graniţă, iar armatele Moldovei eliberează acest teritoriu de 10.288 verste având 127.330 suflete (români, lipoveni, găgăuzi şi bulgari). Pătrunderea armatei române se face cântând „Drum bun, drum bun, toba bate”, pe versurile lui Vasile Alecsandri, o manifestă satisfacţie pentru dezrobirea măcar a unei părţi a pământului basarabean. Este vorba de vechiul Buceac, care nu rezolva însă grava problemă a teritoriului întreg răpit Moldovei. Intelectualii de la Chişinău se bucură la rândul lor de recâştigarea „pământului pe care l-am pierdut”, dar această stare euforică nu avea să dureze mult, deoarece în urma Războiului din 1877-1878 când în mod firesc ar fi trebuit să revină la trupul ţării unite şi restul Basarabiei, pentru imensa contribuţie adusă la încheierea Războiului Ruso-Turc şi a constituirii Statelor Balcanice, s-a întâmplat reversul: au fost luate din nou de căre Rusia şi cele trei judeţe din Sudul Basarabiei. Aşadar, Independenţa obţinută de România era fără Basarabia. În schimb, legăturile dintre fraţi se menţin, Prutul rămânând şi o punte de spiritualitate, dar şi o cale a schimburilor comerciale.

8.CE NE SPUN HĂRŢILE

Dacă în general sunt mai bine cunoscute trimiterile la Basarabia în documente şi în cronici - îndeosebi cele moldoveneşti - toate acestea dovedind apartenenţa ei la Moldova şi Ţara Românească - prezenţa denumirii a fost mai puţin urmărită în hărţi. Ca şi în izvoade, urice şi cronici, Basarabia apare şi în hărţile lumii, din momentul în care a început să se impună acest nume pe pământul dintre Prut şi Nistru. Această definire nu este dată terito­riului înainte de împământenirea Basarabilor în zona din nordul Mării Negre şi ea apare din momentul când turcii, în expansiunea lor la nord de Dunăre, i-au dat numele de Basarabia, recunoscând astfel apartenenţa ei la Ţara Basarabilor, adică Valahia/Muntenia/ Ţara Românească, în conformitate cu spiţa neamului domnitor pe aceste pământuri de care aparţinea şi sudul teritoriului dintre Prut şi Nistru. Astfel, în Harta lui Nicolaus Cusanus, unul dintre cei mai învăţaţi oameni ai vremii, cardinal şi trimis papal în Ţările Române după 1448, deci înainte de Ştefan cel Mare şi Vlad Ţepeş, acest întins pământ apare sub denumirea de Valachia, chiar în nordul gurilor Dunării, la Nicholaus Germanus, în 1507, distincţia devine mai limpede, de Vallachia, în dreapta Prutului marcându-se Valachia-Magna, la Johannes Honterus, în 1541 vechea Dacia, marcată ca atare, are două zone distincte, Valachia şi Moldova, care figurează până în nordul Dunării. Pentru prima dată, pe întâia hartă a vremii, alcătuită de Georg Reichersdorffer, în 1451, citim numele provinciilor existente: Transilvaniae, Moldavia, Valachia şi Besarabia. Valachia şi Besarabia apar cu aceleaşi caractere de literă, despărţite de râul Prut, ceea ce poate fi expresia semnului de egalitate pe care autorul îl pune în privinţa teritoriilor aceleiaşi familii domnitoare. Reichersdorffer, născut la 1495 şi mort după 1554, era german de origine, transilvănean prin locul în care a văzut lumina zilei, cunoştea limba română, avea rang de consilier la curtea din Buda şi a deţinut funcţia de ambasador al Ungariei în Moldova. A scris Chorographia Transilvaniei (1541) şi Chorographia Moldovei (1550) pentru care a elaborat hărţile acestor ţări, tipărirea lor în mai multe rânduri fiind dovada credibilităţii de care se bucura, în epocă şi nu numai, autorul acestor scrieri. După această dată, aproape în toate hărţile care au urmat, şi anume la Jacopo Castaldi (1584), Gerhardt Mercator-Kremer (1595), Harta anonimă germană a vremii lui Mihai Viteazul (1595), Pulsiul Levinius (1630), Nicolas Samson (1655), Tobias Conrad Lotter (circa 1750), Hasianis (1759), Rizzi Zanoni (1782), E. L. Gussefeld (1785), Johann Michael Probst (1788), Franz Johan Joseph von Reilly (1796) ca şi în unele de după 1812, se denumeşte când sudul provinciei, când întreaga zonă dintre Prut şi Nistru - Basarabia. Şi în hărţile ruseşti va apărea gubernia cu acest nume, ortografiat în mai multe feluri, dar reprezentând BASARABIA.
Într-o hartă a lui Samuel Dunn din 1786 apare dintr-o dată numele de Bogdania şi Cara Bogdania, reamintind de stăpânirea Bogdăneştilor în Ţara Moldovei. Cea dintâi hartă în care este denumit teritoriul întreg al ţărilor şi provinciilor româneşti sub denumirea de ROMÂNIA este alcătuită de Dimitrie (Daniil) Phillipide şi este tipărită la Leipzig în 1816. Faptul ştiinţific pe care trebuie să-l evocăm este că, deşi a fost răpită la 1812, Basarabia figurează ca teritoriu românesc. Ceea ce poate însemna şi că harta putea fi elaborată înainte de 1812 (autorul debutase cu o Geografie, la Viena, încă din 1791) sau a fost determinat de adevărul istoric să proceeze astfel: să o socoată românească în fapt. Pe aceeaşi bază se va situa şi poetul şi istoricul Cezar Bolliac. În harta sa din 1855, deci dinainte de Unirea Principatelor, trasează România în hotarele vechii Dacii, cu toate provinciile ei cunoscute la acea vreme: Ţara Românească, Moldova, Basarabia, Bucovina, Maramureş, Transilvania, Banatul Timişoarei, Dobrogea. Ea repre­zintă visul românilor de la 1848, concretizat în idealul lor de luptă paşoptistă în care era inclusă UNIREA. La 1868 şi luptătorul transilvănean August Treboniu Laurian realizează o Hartă a Daciei moderne, cu aceleaşi provincii ca la Bolliac numai că reapar şi denumirile, conform concepţiei sale privind „noua Dacie” de Dacia Superior şi Dacia Inferior.
Menţionăm că în nicio hartă de până la 1800, Moldova nu se învecinează cu Rusia, hotarele ei spre Răsărit fiind cu Podolia, Polonia, Tataria sau simplu, cu cazacii, etc.
Era absolut firesc, întrucât Imperiul Ţarist va aşeza graniţa pe Nistru, în mod oficial, doar la 1792 cu toate că ajungeau la graniţa cu Moldova mult anterior, iar la 1711 se încheiase Tratatul dintre Petru cel Mare şi Dimitrie Cantemir, în termeni de egalitate statală, dar pierderea bătăliei de la Stănileşti va îndepărta Rusia, dar nu şi pe ruşi de aceste locuri.
Constatăm că numele de Basarabia figurează în toate hărţile ruseşti de după 1812, acoperind întreaga provincie românească răpită în acel an. În schimb, numele de R. S. Moldovenească este dat în hărţile U.R.S.S. apărute între 1925 şi 1940 numai în stânga Nistrului, într-o zonă în care capătă contururi din ce în ce mai largi, iar denumirea R.S.S. Moldovenească nu figurează niciodată peste întregul teritoriu al Basarabiei româneşti. Tragem şi de aici concluzia că numele de Basarabia, care aducea aminte de originea ei Basarabă nu a fost folosit de Rusia Sovietică tocmai din dorinţe de a aplica planul categoric de împărţire a pământului în mai multe zone atribuite aşa zisei R.S.S. Moldoveneşti şi Ucrainei (Nordul şi Sudul) tocmai pentru a nu mai fi unificată, ci destrămată şi deznaţionalizată.

9. BASARABIA SE ÎNTOARCE CEA DINTÂI LA PATRIA MAMĂ

La 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Ţării din Basarabia hotărăşte Unirea cu România. Trecuseră 106 ani de când, împotriva oricărei baze istorice şi de drept internaţional, prin ameninţarea cu forţa, Rusia şi-a lărgit hotarele de Apus cu acest pământ românesc. Dar, revenirea la Ţara-Mamă a fost un proces larg, desfăşurat în tot acest răstimp şi accentuat pe măsura redeşteptării conştiinţei naţionale româneşti. Premizele erau coapte în vremea Primului Război Mondial, iar Revoluţia din Rusia prin Declaraţia privind libertăţile naţionale a încurajat acţiunea românilor basarabeni. Ceea ce a făcut şi Lenin în epoca fortificării puterii Sovietelor. Ceea ce se va întâmpla mai apoi avea în fapt să ducă la nerecunoaşterea hotărârii Sfatului Ţării. Aşadar, atunci întreaga desfăşurare a evenimentelor era favorabilă revenirii la România.
În vara anului 1917 se constituie Republica Naţională Federativă Ucraineană la presiunea ostaşilor din Crimeea, ceea ce va fi un imbold şi pentru cei moldoveni care au început campania pentru crearea propriului stat naţional. Paşi spre această idee au fost făcuţi de cooperativele săteşti în Congresul lor de la Chişinău din 6/7 aprilie 1917 şi de preoţimea adunată şi ea în Congres, ca şi învăţătorii, toate acestea culminând cu hotărârea din 16 iulie 1917 a Consiliului Central Ostăşesc care prevedea convocarea Adunării Constituante a Sfatului Ţării la care aderă şi Partidul Naţional Moldovenesc condus de Vasile Stroescu. Între 20-27 octombrie 1917 se desfăşoară lucrările Marelui Congres Ostăşesc care la 21 octombrie decide principiul autonomiei Basarabiei, iar peste două zile se hotărăşte crearea Sfatului Suprem al Ţării şi ca urmare la 2/16 decembrie se proclamă Republica Democrată Federativă Moldovenească, Ion Inculeţ fiind ales preşedintele ţării. Nici presiunile Ucrainei de a se forma un Guvern comun şi nici cele ale revoluţionarilor de la Odesa, incluşi în Armata Roşie nu vor abate dorinţa partidei naţionale din noua Republică Moldova care era majoritar românească, şi anume: români: 1.810.000 (65%); ruşi şi ucraineni: 338.000 (12%); evrei: 270.000 (9,8%);bulgari şi găgăuzi: 210.000 (7,7%); germani: 75.000 (2,7%); greci şi armeni: 30.000 (1,3%), în total 2.725.000 de suflete. Proporţional, naţionalităţile aveau să fie reprezentate în Sfatul Ţării şi era firesc ca 36 de reprezentanţi să se abţină la vot fiind delegaţi din partea acestor comunităţi cărora nu le putea nimeni garanta, credeau ei, situaţia lor în perspectiva destul de nebuloasă a propăvăduirii Sovietelor. Aşadar, Sfatul Ţării, compus din 138 de membri din toate naţionalităţile existente în basarabia a hotărât, cu 86 de voturi pentru, 3 voturi contra şi 36 de abţineri UNIREA CU ROMÂNIA, motivând: Republica Democrată Moldovenească (Basarabia) în hotarele sale dintre Prut, Nistru, Dunăre şi Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de către Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în vederea dreptului istoric şi a dreptului de neam, pe baza principiilor că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa România. Şi se punctează bazele deciziei.
La şedinţa Sfatului Ţării a participat Alexandru Marghiloman, Prim Ministrul României, care la comunicarea votului avea să dea cea dintâi dovadă a acceptării hotărârii istorice:
Domnilor deputaţi, în numele poporului român şi în numele regelui României cu mândrie iau act de declaraţia domniilor voastre pentru unire şi declar că Basarabia este de acum unită pe vecie cu România şi nedespărţită. în aceste clipe neuitate să ne închinăm în faţa geniului rasei noastre care, după o despărţire de un veac întreg, găseşte singur calea firească care să-l ducă la mântuirea, calea firească arătată de istorie. Să ne închinăm înaintea conducătorilor acestei ţări care, fără gând de mărire, din conducători s-au făcut slujitori modeşti ai neamului lor. Am luat act de declaraţia domniilor voastre şi în numele guvernului român declar că o primesc. Trăiască România, una şi nedespărţită!
În aclamaţiile deputaţilor şi ale mulţimii aflate în curtea din faţa clădirii în care se desfăşurau lucrările Sfatului Ţării, care strigau: Trăiască România Mare!, s-a hotărât trimiterea unei scrisori Regelui Ferdinand, la Iaşi, semnată de Ion Inculeţ, preşe­dintele ales al Adunării Constitutive, cu următorul conţinut:
În numele Sfatului Ţării, care reprezintă poporul românesc din Basarabia, desrobit de Jugul secular, aduc Majestăţii Voastre expresiunea credinţei neclintite a întregului popor românesc din Basarabia Răsăriteană care în unire cu Ţara Mamă vede chezăşia dezvoltării sale libere, calea neîmpiedicată spre cultura naţională şi dreptatea socială.
Răspunsul regelui soseşte imediat şi este edificator: Cu adâncă emoţiune şi cu inima plină de bucurie am primit ştirea despre importantul act ce s-a săvârşit la Chişinău. Sentimentul naţional ce se deşteptase aşa de puternic în timpul din urmă în inimile moldovenilor de dincolo de Prut a primit prin votul înălţător al Sfatului Ţării o solemnă afirmare. Un vis frumos s-a înfăptuit. Din suflet mulţumesc bunului Dumnezeu că mi-a dat în zilele de restrişte ca o dulce mângâiere, să văd după o sută de ani pe fraţii basarabeni revenind iarăşi la Patria-Mamă. Aduc prinosul meu de călduroase mulţumiri domniilor voastre, şi Sfatului Ţării, ale cărui patriotice sforţări au fost încununate cu succes în aceste momente solemne şi înălţătoare pentru patrie, de aici înainte comună, vă trimit la toţi cetăţenii din Noua Românie de peste Prut, regescul meu salut, înconjurându-vă cu aceeaşi inimoasă şi caldă iubire părintească.
Deşi strâmtorată cumplit de război şi restrânsă teritorial la Moldova, România era pregătită pentru acest act previzibil datorită spiritului efervescent naţional din Basarabia, hotărât de Adunările populare din Bălţi şi Orhei, de congresele organizaţiilor profesio­nale şi ostăşeşti, ca şi de opinia publică din ţară manifestată deopotrivă la Bucureşti, Iaşi, Craiova, Brăila, Galaţi şi în alte locuri, în special datorită Ligii Culturale, devenită în 1915 Ligă Politică în spriji­nul direct al Unirii, condusă de cele mai reprezentative per­so­nalităţi ale vremii, Vasile Lucaciu, Barbu Ştefănescu Delavrancea, Nicolae Iorga, Octavian Goga, Constantin Angelescu, Ion Nistor la politica ei unionistă aderând majoritatea intelectualilor. Celebrul Congres al românilor din afara graniţelor aflători în România a fost o pârghie importantă a deciziei ţării de a ieşi din neutralitate şi a trece de partea Antantei. Momentul a fost folosit exemplar de I. I. C. Brătianu care, în condiţiile dramatice ale desfăşurării Primului Război Mondial, după cele două Războaie Balcanice, a susţinut cu încăpăţânare neutralitatea şi a acceptat intrarea de partea Rusiei şi Franţei, alături de Antanta punând condiţii clare şi izbutind prin încheierea Tratatului de la Bucureşti din 4/17 august 1916 să fie recunoscute revendicările teritoriale româneşti: Transilvania, Banatul, Bucovina. Semnatarii documentului, Rusia, Anglia, Franţa şi Italia vor sprijini, conform Tratatului, interesele României. După cum se vede, nu se punea direct pro­blema Basarabiei din cauza intereselor impuse de situaţia de război alături de Rusia.
Hotărârea bilaterală urma a fi acceptată de marile puteri pentru a deveni europeană şi universală. În pofida atitudinii Rusiei, Conferinţa de Pace de la Paris recunoaşte Unirea Basarabiei cu România, la 3 martie 1920, iar la 28 octombrie se semnează tratatul de către Franţa, Marea Britanie, Italia şi Japonia cu următorul temei: Considerând că din punct de vedere geografic, etnografic, istoric şi economic, unirea Basarabiei cu România este pe deplin justificată; considerând că populaţia Basarabiei a manifestat dorin­ţa de a vedea Basarabia unită cu România. Şi în consecinţă se recunoaşte suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei cuprins între frontiera actuală a României, marea Neagră, cursul Nistrului de la gura sa până la punctul unde este tăiat de vechiul hotar dintre Bucovina şi Basarabia, şi acest vechi hotar. Vor urma ratificările, cu excepţia Japoniei. Dar documentul avea să suscite mereu probleme între România şi noua Uniune Sovietică. După înfăptuirea Marii Uniri, la 1 Decembrie, în noile condiţii Basarabia devine parte a României, fiind organizată şi administrată în mod unitar. Începe, astfel, epoca de înflorire a acestui pământ aşa cum rezultă din statisticile din 1938-1939 înainte de cel de al Doilea Război Mondial. Dar, din păcate, după două decenii de înfăptuiri economico-sociale, în deplin acord cu întreaga Românie Mare, reapar pretenţiile URSS, în condiţiile de pregătire a măcelului mondial care va începe. 10. EFECTUL PACTULUI RIBBENTROP-MOLOTOV La 23 august 1939 se semnează un diabolic Tratat secret în urma căruia România ajunge la cheremul celor două puteri care îşi pregăteau supremaţia asupra Europei - Germania şi Uniunea Sovietică.
Cei doi conducători absoluţi, Hitler şi Stalin, decid prin semnăturile lui Ribbentrop şi Molotov odioasa împărţire a României, moment cheie în destabilizarea Europei şi în declanşarea conflictului internaţional. Rezultatul acestei convenţii a fost înjumătăţirea României, după ce armatele lui Hitler desfiinţaseră, rând pe rând, statele din centrul continentului. Socotesc alianţa foarte gravă, scria Armand Călinescu, Prim-Ministrul României, care peste un an avea să fie asasinat din motive politice. Într-adevăr, articolul 3 al Tratatului prevedea: Partea sovietică subliniază interesul pe care îl manifestă pentru Basarabia. Partea germană îşi declară totalul dezinteres politic faţă de aceste teritorii.
Situaţia de fapt a fost minuţios pregătită şi, după ocuparea Austriei şi Cehoslovaciei a urmat Polonia, împărţită între cele două puteri, Finlanda şi apoi România, în timp ce Germania ocupa Danemarca, Norvegia, Belgia, Luxemburgul şi Franţa, Parisul căzând la 14 iunie. Armata Roşie pătrundea în Ţările Baltice, care sunt astfel nevoite să intre în componenţa URSS.
1940 avea să devină anul cel mai negru din istoria României. Pe acest fundal istoric şi având pregătită o posibilă invazie asupra României, armatele 5, 9 şi 12 ale Rusiei Sovietice fiind pregătite dinainte în acest scop şi având concursul diplomatic al Germaniei şi Italiei, la 26 iunie 1940, Molotov înmânează ministrului nostru la Moscova, N. Davidescu, nota ultimativă, dând termen de două zile pentru cedarea Basarabiei şi Bucovinei.
Astfel a început calvarul politic al conducerii ţării, care încă spera în sprijinul diplomatic al Germaniei şi Italiei, ţări care au rămas pe poziţia apărării intereselor sovietice de moment, urmând proiectatul război.
În această situaţie, Carol al II-lea a convocat Consiliul de Coroană care, după analiza gravei probleme, se exprimă direct prin vot astfel: un număr de 11 personalităţi au cerut respingerea Ultimatumului şi rezistenţa naţională, zece au fost pentru acceptare iar cinci pentru iniţierea de negocieri. Nicolae Iorga, cel mai categoric dintre vorbitori, G. G. Mironescu, dr. C. Angelescu, Victor Iamandi, Victor Antonescu, Ştefan Ciobanu, Silviu Dragomir, dr. N. Hortolomei, Petre Andrei, Traian Pop, Ernest Urdăreanu s-au pronunţat împotrivă. Pentru acceptarea solicitării sovietice au votat: C. Argetoianu, Ernest Baliff, Ioan Christu, Mircea Cancicov, gen. Ion Ilcuşi, Aurelia Bentoiu, M. Ghelmegeanu, Mitiţă Constantinescu, Ion Macavei, gen. Florea Ţenescu, iar pentru încercarea unor noi negocieri: Ion Gigurtu, Victor Slăvescu, Radu Portocală, Mihai Ralea, Constantin C. Giurescu. Singura concluzie unitară a fost decretarea mobilizării gene­rale şi înlocuirea Ministrului de Externe I. Gigurtu cu C. Argetoianu, având ca adjuncţi pe Ion Inculeţ şi Ion Nistor, buni cunoscători ai problemelor sovietice şi iniţiatori ai actelor Unirii celor două provincii, Basarabia şi Bucovina. Au fost făcute demersuri în ve­derea unor discuţii diplomatice care nu au dus la nici un rezultat, astfel încât, conform ameninţării, Armata Roşie a trecut Nistrul la 28 iunie orele 13.00, iar teritoriul întreg a fost ocupat până la 3 iulie, când graniţa s-a stabilit pe Prut şi a fost închisă. România pierdea astfel 50.500 de km2 însemnând Basarabia, Bucovina şi Ţinutul Herţa şi 3,7 milioane de locuitori. România şi-a trăit jalea în 3 zile de doliu naţional, dar acest doliu neamul nostru îl poartă în suflet şi astăzi.
În decursul timpului s-a pus chestiunea dreptei sau nedreptei hotărâri a României atunci când a intrat în cumplitul ei dezastru. Militarii de profesie au conchis că România nu avea nicio şansă trecând la rezistenţă, întrucât era înconjurată şi de ceilalţi doi pretendenţi la importante teritorii – Ungaria şi Bulgaria – şi nu era sprijinită de Germania şi Italia. Franţa nu exista, Anglia se confrunta cu problemele ei delicate. Asupra Basarabiei şi Bucovinei „se lasă o perdea de fier” scria Nicolae Iorga, iar gândul său era expresia cărturarilor români şi a coşmarului pe care îl trăia neamul întreg. Nu este adevărat ceea ce consemnau partizanii sovieticilor, în frunte cu Partidul Comunist Român că basarabenii au primit cu aclamaţii armatele dezrobitoare. Am fost unul dintre sutele de mii de români care se refugiau în ţară şi, deşi copil, am trăit personal acel dezastru. Căci dezastru a fost, prin care se pierdea nu numai un sfert din teritoriul ţării, dar şi avutul incomensurabil al unui neam întreg, agonisit pe aceste pământuri istorice, pentru că totul a rămas acolo, cu toate comisiile create, refugiaţii care au reuşit să-şi salveze doar bunurile elementare. În schimb despăgubirile cerute de sovietici erau de necrezut. Şi s-au plătit nu numai prin ceea ce a rămas în Basarabia şi Bucovina, dar şi ulterior, prin sovromuri şi alte modalităţi, cum a fost minereul de uraniu, prin care au fost smulse bogăţiile ţării.
În câteva luni, într-un ritm uluitor, teritoriile ocupate se sovietizau prin victoria comuniştilor în alegeri trucate, elaborarea unei Constituţii „adecvată”, formarea Republicii Socialiste Sovietice Moldoveneşti, ca parte componentă a URSS.
Tragedia României s-a accentuat prin Dictatul de la Viena din 30 august 1940 prin care Transilvania (43.492 km2 şi 2.667.000 de locuitori) avea să fie smulsă la rândul ei României şi prin Tratatul de Frontieră din 7 septembrie prin care Cadrilaterul intra în componenţa Bulgariei (judeţele Durostor şi Caliacra din sudul Dobrogei). Dezastrul produs schimbă complet viaţa politică a României. Regele Carol al II-lea, într-un gest de laşitate şi inconştienţă de neiertat, abdică şi părăseşte ţara. Puterea politică este încredinţată lui Ion Antonescu, unul dintre vehemenţii susţinători ai rezistenţei faţă de solicitările teritoriale ale URSS. Şi astfel, la 14 septembrie 1940 România este declarată „stat naţional-legionar” începând pregăti­rile pentru război, iar la 22 iunie 1941 Antonescu pronunţă ordinul de zi către armata română: „Ostaşi! Vă ordon, treceţi Prutul!” şi apoi: „Reîmpliniţi în trupul ţării glia străbună a Basarabilor şi codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile noastre!”. Regele Mihai I a aprobat începutul ostilităţilor „pentru a întregi sfânta ţară a lui Ştefan cel Mare”. Grigore Gafencu, ministrul nostru la Moscova, este chemat de către Molotov pentru explicaţii. Nu mai era însă vremea tratativelor. La 2 iulie, armata germană primeşte ordinul de a forţa Prutul, iar exact la împlinirea unui an de la crearea frontierei între România şi Basarabia începe eliberarea pământului străvechi. La 7 iulie se ajunge la Nistru, dar luptele nu au fost uşoare, astfel încât armata română are 4.112 morţi, 12.120 de răniţi şi 5.506 dispăruţi. Problema fundamentală a momentului era dacă armata românească trebuia să-şi oprească acţiunea pe Nistru sau să continue războiul alături de Germania. Desigur, aceasta este o chestiune de judecată istorică, iar Antonescu a plătit cu viaţa cre­dinţa lui în victoria Germaniei. Modul în care a fost judecat şi condamnat rămâne a fi reevaluat, iar cum situaţia unei incomplete şi grabnice judecăţi avea să se repete cu Nicolae Ceauşescu, devine o dovadă în plus că neamurile nu prea învaţă nimic din istorie. În Basarabia şi Bucovina se reaşează administraţia românească, dar din păcate, pentru numai trei ani, care nu mai au valoarea din perioada interbelică. Motivul este simplu. Starea de război însemna nelinişte permanentă, pierderi îndeosebi ale bogăţiei roadelor care luau calea aprovizionării armatei. După instalarea administraţiei româneşti la Chişinău la 20 iulie 1941 a urmat organizarea în teritoriu, iar anul de „putere sovietică” nu a făcut altceva decât să întărească sentimentul naţional, populaţia aderând cu şi mai multă ardoare la modul de viaţă românesc. Această stare nu a durat mult întrucât, în urma pierderilor de la Stalingrad şi Kerci, încă din lunile noiembrie-decembrie 1943 autorităţile româneşti au elaborat planul de evacuare a Basarabiei şi Bucovinei, proces ce a început din martie 1944. Aşa se face că, au urmat bătăliile de la Iaşi - Chişinău, în ultima decadă a lunii august, iar la Bucureşti, la 23 august s-a produs arestarea lui Antonescu şi aşa numita insurecţie armată. România pierdea Basarabia pentru a treia oară.

11. POLITICA PODURILOR DE FLORI

Am reconstituit, în chipul cel mai succint până aici, schiţa istorică a pământului, neamului şi a vieţii sociale a românilor din Basarabia, având în vedere că există pe această temă o imensă bibliografie, iar în faţa ochilor ne stau trei cărţi de căpătâi: Basarabia noastră, de Nicolae Iorga, scrisă după 100 de ani de la răpirea ei de către ruşi, adică în 1812. Istoria lui Nicolae Iorga din 1912 este cea mai lămuritoare dovadă a neamului nostru în spaţiul dintre Prut şi Nistru, concluzia fiind un ultimatum dat falselor interpretări istorice. Doar două-trei aşa-zise istorii ale Republicii Moldova, falsificatoare ale dovezilor şi documentelor, au încercat să contrazică părerile savantului. Restul, peste 50 de cărţi despre Basarabia, scrise începând din 1912, majoritatea însă după 1990 publicate în România şi în Republica Moldova, ajung la aceleaşi concluzii ca şi Nicolae Iorga, părintele istoriei româneşti, aşa cum Herodot era socotit părintele istoriei la începutul omenirii. Cea de-a doua carte pe care am avut-o drept lectură de căpătâi este cea a lui Ion Nistor, care, deşi intitulată Istoria Românilor, este în fond o jalonare a vieţii Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei în contextul unei singure ţări a tuturor românilor statorniciţi pe vechile moşii ale dacilor: România. Cea de-a treia lucrare este Istoria Basarabiei de la începuturi până la 1994, de Ioan Scurtu, Dumitru Almaş, Armand Groşu, Ion Pavelescu, Gh. I. Ioniţă, o interpretare contemporană a problemei. Acestea sunt sintezele unor momente esenţiale ale istoriei: 1912, 1945, 1989-1994. Întrucât evenimentele mai târzii – vorba cronicarului – sunt scrise în chiar inima noastră, ne simţim datori să punctăm informaţiile esenţiale şi să le comentăm cu propria noastră participare şi acţiune trăite de la 1990 încoace. Chezăşuim desfăşurarea reală a evenimentelor prin faptele la care am fost martori sau pe care le-am iniţiat. Subiectivismul devine relativ în faţa dovezilor pe care nu le poate nimeni nega.
Am urmărit viaţa Basarabiei cu mult înainte de evenimentele din decembrie 1989, sectorul de documentare al Radiodifuziunii Române unde lucram beneficiind de o formidabilă bază de informare, iar în casa actorului Arcadie Donos şi apoi în cea a sculptoriţei Miliţa Petraşcu, ambii basarabeni, unde veneau atât confraţi trăitori în România (al căror număr se ridică la peste 2 milioane de originari din Basarabia şi urmaşii lor), cât şi cei de dincolo de Prut, aflaţi în vizită în ţară. Se discuta mult despre Basarabia şi viitorul ei. Devenisem un grup: Ion Popescu Gopo şi fratele lui, Alecu, Nicolae Pan Halippa, fiul vaşnicului făuritor al Unirii, I. Jireghie, Valeriu Mironţov, Emil Loteanu, Grigore Vieru, Eugen Doga, Grigore Grigoriu şi atâţia alţii. Difuzam la radio şi publicam în presă creaţii ale scriitorilor români din Basarabia, Bucovina şi Banatul Sârbesc şi contribuiam la relaţiile culturale – aş aminti, ca exemplu, contribuţia la crearea filmului Maria Mirabela în regia lui Gopo, cu versurile lui Vieru şi muzica lui Doga, Luceafărul lui Emil Loteanu sau Creangă regizat de Anatol Codru.
Aceste relaţii au făcut mai uşoară revederea Basarabiei care avea să se producă la 14 ianuarie 1989, reîntâlnirea cu distinşii in­telectuali de care deja mă lega o adâncă prietenie şi participarea, la 15 ianuarie, la spectacolul pe scena Palatului Octombrie, unde am şi prezentat primul omagiu românesc la Chişinău de ziua lui Eminescu, în salutul simbolic, Bună dimineaţa, Basarabie! care avea să-mi aducă noi şi mari prietenii. Renaşterea conştiinţei naţionale româneşti începuse cu câţiva ani înainte. Dacă poetul Grigore Vieru mărturisea că abia în timpul studenţiei a făcut cunoştinţă cu opera lui Eminescu, citind versurile poetului prin gaura pentru călimara de cerneală din pupitrul băncii, după anii ‘70 cultura românească, şi odată cu ea simţirea naţională a început să prindă cheag în Basarabia. Aşa se face că, îndeosebi între anii 1985-1990 au loc manifestări româneşti la Chişinău, numeroşi in­telectuali şi studenţi fiind arestaţi şi căpătând pedepse grele.
Evenimentele istorice privind revigorarea românească se conturează grăbit. În fruntea apărătorilor limbii, istoriei şi culturii se aflau scriitori, profesori, ziarişti. La monumentul Ştefan cel Mare românii începeau să vină cu flori, să recite, să cânte iar tinerii căsătoriţi să îşi jure credinţă. La fel se petreceau lucrurile şi în faţa busturilor scriitorilor români, mai ales în faţa celui al lui Eminescu. Erau semne extraordinare care încununau anii de îngenunchere, ades cu sfârşit tragic prin deportări şi temniţe. Într-o carte fundamentală asupra problemei lungului şir de deportări ale celor mai vajnici români din Basarabia, publicată de Valeriu Pasat sub titlul Calvarul, sunt dovedite atrocităţile săvârşite între 1945 şi 1955. În alte cărţi se reconstituie documentat tragedia românilor basa­rabeni, care continuă şi astăzi. Într-un alt volum, Cât valo­rează un om? dedicat pictoriţei Eufrosina Kersnovskaia, Valeriu Pasat publică sute de desene şi picturi ale artistei executate în timpul deportării în Siberia. Este mărturia unei mari conştiinţe care nu a putut fi înfrântă şi care a înfăptuit prin talentul său filmul de un incredibil tragism al celor duşi în gulaguri numai pentru că simţeau româneşte şi îşi exprimau public conştiinţa de neam.
Când soseam la Chişinău se petrecea o revoluţie a gândirii româneşti. O scrisoare categorică a scriitorilor de la Chişinău, în apărarea românităţii, a fost dusă la Moscova de poetul Ion Gheorghiţă, iar întâlnirile de la sediul Uniunii Scriitorilor erau prilejuri de afirmare a limbii române susţinută de tânăra generaţie de scriitori – Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi, Mihai Cimpoi, Ion Hadârcă, Leonida Lari, Al. Mândîcanu, Nicolae Dabija, Nicola Matcaş, Ion Ungureanu, Mircea Druc, Valeiu Matei, Andrei Strâmbeanu, Emil Loteanu, Anatol Codru şi atâţia alţii. Ne-am adunat, cu acel prilej, la casa lui Grigore Vieru împreună cu numeroşi intelctuali, jalonând acţiuni viitoare şi mai ales dezbătând necesitatea publicării unei gazete cu caractere latine, pornind de la apariţia în România a volumelor Constelaţia Lirei, o antologie rea­lizată de Arcadie Donos şi prefaţată de Ion Alexandru şi Rădăcina de foc de Grigore Vieru, cu un studiu despre poet aparţinând subsemnatului – cărţi care realizau pentru prima oară transpunerea din alfabet chirilic în cel latin a unui mare număr de creaţii, facilitând astfel contactul cititorilor din România cu lucrări de excepţională valoare ale scriitorilor basarabeni. Leonida Lari avea să fie promotoarea publicării revistei Glasul, în grafie latină, tipărită mai întâi la Riga şi adusă cu greutate în Basarabia. Primul număr se deschidea cu poema Doina de Eminescu, simbol al conştiinţei naţionale, De la Nistru pân’ la Tisa. Totodată se plămădea o viaţă politică românească, apărând câteva organizaţii naţionale care aveau să se constituie apoi, la Durleşti – localitatea în care copilărisem şi eu – Frontul Popular din Moldova. Această organizaţie a jucat un rol hotărâtor la începutul noii vieţi unioniste din Republica Moldova, adunând în jurul ei bărbaţi hotărâţi pentru lupta care se pregătea. Motorul acţiunii devenise Uniunea Scriitorilor, unde se punea răspicat problema recunoaşterii limbii române, trecerea la grafia latină, adoptarea ca drapel a tricolorului românesc şi apărarea suveranităţii Republicii. Cele două principii ale lui Mihail Gorbaciov, Glassnosti şi Perestroika erau folosite cutezător, ca pârgii în făurirea Republicii Moldova. Se folosea, în acest sens, principiul care funcţionase la 1918 dar care nu a mai dat roade în 1989. Pe acest fundament de re-creere a spaţiului naţional, la 27 august 1989 a avut loc prima mare adunare naţională la care au participat, la Chişinău, circa 700.000 de oameni din întreaga Basarabie. Documentele adoptate au determinat Sovietul Suprem al RSS Moldova să dea o serie de legi între care şi aceea de la 31 august 1989 ce clarifica problema limbii. De atunci până în 2007, data de 31 august a fost considerată sărbătoarea Limba noastră cea română. La 19 ani de la acele evenimente limba română este acum denumită limbă moldovenească şi una dintre premisele fundamentale ale existenţei naţiunii moldoveneşti. Revista Literatura şi Arta, editată de Uniunea Scriitorilor şi-a asumat rolul de mentor, devenind o publicaţie românească dedicată unităţii spiritualităţii româneşti, iar conducătorul ei, Nicolae Dabija, gazetarul principal al bătăliilor care se duc. Contextul vieţii politice basarabene şi o anumită moleşeală a acti­vităţii Partidului Comunist transformă ziua de 7 noiembrie 1989 dintr-o sărbătoare a istoriei bolşevice şi a statului multinaţional sovietic într-o manifestare naţională. Parada militară a fost stopată de către coloana civililor în frunte cu Leonida Lari, Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Ion Hadârcă şi alţi scriitori, cineaşti, artişti, oprind demonstraţia militară şi „defilarea” tancurilor. Peste câteva zile un fapt al unui militar rus care a tras în locuitorii paşnici din Chişinău a determinat solidaritatea mulţimii care a atacat sediul Ministerului de Interne. Acţiunea ar fi putut determina un masacru, dar minis­trul de atunci, nimeni altul decât preşedintele de astăzi, Vladimir Voronin şi-a folosit tactul şi a calmat situaţia.
Întâmplarea a făcut ca evenimentul să-mi fie adus la cunoştin­ţă de Emil Loteanu şi să-l prezint consilierului lui Ceauşescu, Constantin Mitea, care a determinat, cum aveam să aflu mai apoi, conform hotărârii lui Nicolae Ceauşescu, publicarea în presa de la Bucureşti a unor materiale informative, din care transpărea solida­ritatea cu manifestanţii. De altfel, întreaga situaţie din Basarabia avem convingerea că a constituit imboldul care l-a făcut pe Nicolae Ceauşescu să ceară, la Congresul a XIV-lea al PCR, care s-a ţinut în zilele ce au urmat manifestaţiilor de la Chişinău, anularea Pactului Ribbentrop-Molotov: condamnarea şi anularea tuturor acordurilor încheiate cu Germania hitleristă, trăgându-se concluziile practice pentru anularea tuturor urmărilor acestor acorduri şi dictate. Anularea tuturor urmărilor însemna şi anexarea Basarabiei la URSS. Numai că Nicolae Ceauşescu cel din noiembrie 1989 nu mai era Ceauşescu din august 1968, când a luat poziţie faţă de invadarea Cehoslovaciei de către armatele sovietice. Problema Basarabiei avea să fie pusă însă şi la ultima convorbire avută cu Mihail Gorbaciov, în timpul vizitei de la Moscova din 9 decembrie 1989.
Între timp aveau să se desfăşoare evenimentele din România, dar este locul şi momentul să spunem că la 10-11 noiembrie 1989 s-a produs cea dintâi scânteie de amnar a conştiinţei româneşti şi faptul s-a produs în Basarabia.
La 26 decembrie, în zilele fierbinţi ale Revoluţiei, o puternică delegaţie de la Chişinău m-a vizitat şi a comunicat prin internediul televiziunii aderarea Basarabiei la spiritul revoluţionar din ţară.
Şi Basarabia îşi urma cursul propriei istorii. În martie 1990 alegerile aveau să aducă la conducerea Republici Moldova pe cei doi Mircea, coborâţi parcă din străvechimi de istorie românească: Mircea Ioan Snegur şi Mircea Druc, născându-se speranţa unor reforme imediate care să îndrepte destinul Basarabiei spre România. La 25-27 martie, la Bucureşti, Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, care revigora organizaţia condusă de Nicolae Iorga vreme de 3 decenii, dar fusese creată mult mai înainte, în spirit eminescian, la 1890, a organizat pentru prima dată aniversarea Unirii Basarabiei cu Ţara petrecută la 27 martie 1918,eveniment la care au participat peste 50 de delegaţi din Basarabia şi Bucovina, unii dintre ei aflându-se pentru prima oară în România. S-a sfinţit statuia Luceafărului din faţa Ateneului şi s-a desfăşurat Adunarea Solemnă şi primul Simpozion comun Eminescu, la Ateneul Român. Manifestarea a continuat la Chişinău unde, la propunerea lui Mihai Cimpoi, s-au întrerupt lucrările Parlamentului pentru ca deputaţii în frunte cu preşedintele Mircea Snegur să participe la sfinţirea bustului lui Eminescu oficiată de preoţii Constantin Galeriu şi Î.P.S. Valeriu Anania, actualul Mitropolit al Ardealului, precum şi la celelalte manifestări româneşti.
Pas cu pas s-au obţinut aceleaşi însemne naţionale ca şi în România, drapelul tricolor, stema cu particularităţile specifice, imnul şi scoaterea titulaturii Sovietice Socialiste din numele ţării.
La iniţiativa părţii române, împreună cu Ion Ungureanu, mi­nistrul Culturii de la Chişinău, i-am propus noului secretar general al partidului Comunist din Moldova, Petru Lucinschi, realizarea Podului de Flori de la Prut care să însemne un moment de revedere a fraţilor de sensibilitate naţională şi de unire spirituală. Istoria trebuie consemnată exact: Petru Lucinschi i-a dat un telefon lui Mihail Gorbaciov (putea să nu-l găsească!) şi creatorul noii politici de la Moscova aflând despre propunerea noastră i-a răspuns: Aceasta este o chestiune a voastră ceea ce faceţi cu românii la Prut. Ceea ce trebuia interpretat de fapt ca o aderare la idee, lucru de care aveam să mă conving şi în timpul vizitei pe care am făcut-o la Moscova când, împreună cu Emil Loteanu am purtat discuţii cu înalţi demnitari la Kremlin.
În felul acesta, la 6 mai 1990 a avut loc primul Pod de Flori, despre care astăzi mulţi îşi permit tot soiul de opinii şi judecăţi, considerându-l ba efemer şi inutil, ba arogându-şi drepturi de paternitate asupra acestei menifestări. Le înţelegem micimea, interesele meschine sau orgoliile bolnave, dar trebuie să spunem încă o dată că acel fluviu de oameni care voia să şteargă cea mai durerosă graniţă, acoperind-o, simbolic, cu flori, a fost un act istoric de o co­vârşitoare importanţă în relaţiile româno-române şi nu vrem să mimăm o falsă modestie, ne asumăm acel succes, oricât ar incerca unii şi alţii să îl minimalizeze. Dar să revenim la ceea ce trebuie să consemneze istoria şi să uităm de nevolnici şi vânduţi. Înainte ca panglica simbolică să fie tăiată de semnatarul acestor rânduri împreună cu Generalul Stutz, comandantul armatei sovietice de la Baltica la Odesa, Ion Hadârcă şi Iurie Roşca, un român, nerăbdător a trecut Prutul înot, purtând pe cap o cunună de flori. Un gest care altă dată ar fi fost urmat de grele pedepse, a fost acum aplaudat de o mulţime arzând de nerăbdare să îşi strângă în braţe fraţii. Ne-a fost greu să calculăm cam câţi oameni au participat de-a lungul Prutului, la Podul de Flori şi cum nu vrem să fim acuzaţi de partipris, să luăm de bună cifra avansată de o publicaţie oficială sovietică. Ziarul Izvestia scria că pe Prut s-au întâlnit 1.200.000 de fraţi din România şi Republica Moldova. Emoţia este înscrisă pe filmele şi fotografiile vremii şi ar putea încă deveni o creaţie cinematografică de interes mondial, de un dramatism imposibil de redat în cuvinte.
Evenimentele au decurs în continuare normal, firesc, fiind proclamată suveranitatea Republicii Moldova la 23 iunie 1990, conjunctura devenind favorabilă revenirii la România, întrucât rând pe rând s-au desprins de Uniunea Sovietică Lituania, Letonia, Estonia, Georgia, Armenia, Ucraina, dând imbold şi Republicii Moldova. Din păcate avea să apară în scurt timp şi contrareacţiunea comunistă, deschizându-se aşa numitul conflict nistrean care a închis perspectiva unităţii, cu toate că spiritul românesc era efervescent, iar în zonele de luptă s-au desfăşurat şi alt fel de „contraofensive”, unele de suflet, duse de Grigore Vieru, Adrian Păunescu, Doina şi Ion Aldea Teodorovici şi atâţia alţi poeţi şi artişti care au susţinut moralul combatanţilor şi au îndemnat la rezolvări paşnice. Crearea Republicii Nistrene Comuniste şi a celei Găgăuze, clară diversiune comunistă, avea să fie urmată, la 27 august 1991, de declaraţia de independenţă a Republicii Moldova, document aparent încurajator. Dar toate acestea aveau în fapt să ne îndepărteze de mult aşteptata Unire.
În această declaraţie se prevedea: Republica Moldova este un stat suveran şi independent liber să hotărască prezentul şi viitorul Patriei, fără niciun amestec din afară în conformitate cu idealurile şi năzuinţele sfinte ale poporului în spaţiul istoric şi etnic al devenirii naţionale.
Câtă deosebire faţă de documentele din 1918! Nici măcar precizarea de spaţiu etnic românesc. Elaborat astfel, textul nu dădea nicio perspectivă legală pentru Unire. Şi nici nu a fost. Guvernul României nu a sesizat nuanţele şi nu a ştiut cum să abordeze oficialităţile de la Chişinău, cum să iniţieze discuţii constructive. Eram la acea vreme Secretar de Stat pentru Relaţiile cu Ro­mâ­nii de Pretutindeni în Ministerul Afacerilor Externe. Aveam alte pă­reri despre problema Basarabiei, ca unul care m-am ocupat de relaţiile cu acest spaţiu pe când nu exista ambasadă la Chişinău, ştiind întregul proces care îşi urma calea acolo. Am atras cu fran­cheţe atenţia asupra situaţiei, dar nu am găsit ecou la politicienii vremii, preocupaţi să-şi consolideze propriile poziţii şi prea puţin interesaţi de soarta românităţii. Desigur, opiniile mele nu se suprapuneau peste cele ale ministerului, care avea cea mai se­ri­oasă menire în privinţa relaţiilor cu Basarabia. Am simţit acest lucru şi neputând să acţionez aşa cum îmi dicta conştiinţa, am părăsit definitiv ministerul.
Şi astfel Basarabia avea să fie pierdută pentru a patra oară.
De altfel m-am ocupat pe larg de aceste probleme în cartea mea Pierdem Basarabia?, apărută chiar în iureşul evenimentelor, la finele anului 1992. Şi totuşi, românii adevăraţi de pe ambele maluri ale Prutului au mai organizat un Pod de Flori, podul duratei spirituale. Aşezasem simbolul romanităţii, Lupoaica cu Remus şi Romulus, la 1 decembrie 1990 la Chişinău (astăzi, monumentul, distrus de o mână barbară a fost scos şi zace în întunericul unei pivniţe de la Muzeul de Istorie). Liga Culturală a venit apoi cu statuia lui Alexe Mateevici la Zaim şi Ştefan cel Mare la Cobâlea, cu busturi pe Aleea Clasicilor – Sadoveanu, Arghezi, Kogălniceanu, Goga, Stere, Nichita Stănescu, (însă nu a fost acceptat cel al romancierului Liviu Rebreanu, deşi este realizat de sculptoriţa basarabeană Miliţa Petraşcu şi nici cel al lui Marin Preda). În schimb străjuie la Centrul Naţional de Expoziţii monumentul Brâncuşi, tot o creaţie a Miliţei Petraşcu; am dus şi dezvelit plăci memoriale, am donat biblioteci întregi, cărţi şi publicaţii, manifestări culturale, ştiinţifice şi întru sprijinirea credinţei şi a bisericii, beneficiind la rându-ne de sprijinul unor oameni şi organizaţii de suflet, cărora încă le mai pasă de dureroasa problemă a Basarabiei.
Urmărim îndeaproape şi dezvoltăm cât mai este cu putinţă latura unităţii spirituale, în pofida acţiunilor care nu mai ţin seama de existenţa majorităţii româneşti din Basarabia. Nu suntem îngrijoraţi şi intimidaţi de gesturile aberante ale unor politicieni ori de veni­nul vărsat prin colţuri de gazete. E dreptul fiecăruia să spună ce crede, noi ne vedem neabătut, fără ieşiri extremiste şi fără să ne pierdem în polemici sterile, de misiunea pe care ne-am asumat-o.
Pentru că nu s-au folosit de momentele prielnice reîmplinirii României adevărate sunt vinovate deopotrivă oficialităţile din ambele state româneşti. La Bucureşti s-a formulat teoria întâlnirii României cu Republica Moldova în Uniunea Europeană. Teorie de adormit istoria. România trebuia să devină membră a Uniunii Europene nedivizată şi întreagă. Evenimentele pot fi crâncene, în continuare, iar şansele pierdute pentru alte multe generaţii.
Tot ceea ce se întâmplă oficial la Chişinău nu concordă cu aspiraţiile seculare ale românităţii, dar spiritul naţional unic şi conlucrarea spirituală trebuie înteţite.
Podul de Flori a fost rodul unei politici ce viza un şir de acţiuni care să culmineze cu Unirea răpitei Basarabii. Astăzi nu există o strategie oficială în această direcţie şi nici pentru contracararea atacurilor furibunde ale unor reprezentanţi ai imperialismului sovie­tic, ajunşi Dumnezeu ştie cum, în funcţii politice importante. Avertismentul nostru din titlul cărţii Pierdem Basarabia? nu a fost luat în seamă. În faţa istoriei, generaţia care ar fi putut reînfăptui actul din 1918 nu mai valorează tot atât cât la începutul anilor ‘90.
Acum, când se împlinesc nouă decenii de la acel istoric 27 martie 1918, gândul cel bun să se îndrepte spre făuritorii României Mari, cu regretul că noi, cei de astăzi, nu am fost în stare să fim la înălţimea lor. Măcar conştiinţa românească să încercăm să o susţinem trează la neamul nostru cel adevărat şi dovedit istoric din Basarabia.

Prof. Dr. VICTOR CRĂCIUN

90 DE ANI DE LA MAREA UNIRE DIN 1918

SIMPOZIONUL INTERNAŢIONAL

Republica Moldova – România, trecut - prezent – viitor

CAMERA DE COMERT SI INDUSTRIE A MUNICIPIULUI BUCURESTI, SALA ASSAN
27 MARTIE 2008, ORELE 10.30

Moderatori:

Acad. DAN BERINDEI – Vicepreşedinte al Academiei Române

Acad. MIHAI CIMPOI – Preşedintele Uniunii Scriitorilor din Moldova

Prof. dr. EMIL CONSTANTINESCU – Fost Preşedinte al României:România şi Republica Moldova.


Acad. ALEXANDRU MOŞANU –Fost Preşedinte al Parlamentului din Republica Moldova: Învăţămintele Unirii din 1918.

Acad. ŞTEFAN ŞTEFĂNESCU:Românitatea orientală dintre Carpaţi şi Nistru în Evul Mediu.

SERAFIM URECHEANU – Fost Primar al municipiului Chişinău:Republica Moldova şi procesul integrării europene.

Prof. dr. GHEORGHE ZBUCHEA:Constantin Stere - militant naţional pentru Unire.

VALERIU MATEI – Consilier al Uniunii Scriitorilor din Moldova:Rolul scriitorilor basarabeni în realizarea actului Marii Uniri.

Prof. univ. dr. ION AGRIGOROAIE: Iaşii şi Unirea Basarabiei.

Prof. dr. CORNELIU MIHAI LUNGU:Făuritori ai Marii Uniri.

Dr. PAUL NICULESCU MIZIL:Basarabia în viaţa politică a României ceauşiste.

Prof. univ. dr. IOAN SCURTU:Contribuţia basarabenilor la viaţa social-politică a
României interbelice.

Dr. TRAIAN DRAGHIŞA CONSTANDINOVICI – Vicepreşedinte al Asociaţiei Românilor din Cladova, Serbia:Militanţi timoceni pentru Unire la Chişinău.

Prof. univ. dr. GHEORGHE BUZATU:Mareşalul Ion Antonescu şi Basarabia.

Gen. (r) dr. MIRCEA CHELARU:Continuitate într-un mediu de neglijenţă şi ignoranţă.

Drd. ION CIZMAŞ – Preşedinte al Comunităţii Românilor din Serbia:Banatul şi Basarabia.

Prof. univ. dr. IOAN BULEI: Basarabia în istoriografia italiană.

Dr. IVO GHEORGHIEV – Preşedintele Asociaţiei Vlahilor din Bulgaria:Românii sud dunăreni şi România.

Prof. dr. ION VULPE:Aromânii în Basarabia

Prof.dr. VASILE GROZAV – deputat, Chişinău: 90 de ani de la realizarea Marii Uniri

Drd. EUGEN TOMAC:Înfiinţarea RSS Moldoveneşti.

VICTOR RONCEA - ziarist:Republica Moldova în publicistica zilelor noastre.

Prof. dr. VICTOR CRĂCIUN:Nicolae Iorga şi Basarabia.

Acad. DAN BERINDEI:Locul Unirii Basarabiei în procesul desăvârşirii unificării statale a României.

MIHAI PREPELIŢĂ – Comunitatea Românilor din Moscova:Soarta cărturarilor români neuniţi.

Prof. dr. ŞTEFAN D. POPA:Camerele de Comerţ din Chişinău şi Bucureşti,promotoare ale relaţiilor economice bilaterale.

Drd. CEZAR DOBRE: Primul Război Mondial şi Marea Unire.

Prof. VASILE TĂRÂŢEANU – deputat, Regiunea Cernăuţi:Basarabia a început – Bucovina a continuat Unirea.

Acad. MIHAI CIMPOI:Mişcări culturale şi politice din Basarabia care au pregătit Marea Unire.

Prof. DUMITRU BALTĂ:Sufletul Basarabiei.

Preot PETRU BUBURUZ – Mitropolia Basarabiei: Biserica ortodoxă în Basarabia de azi.

Imaginea României şi Unitatea Naţională 2008

PUBLICATII, EXPOZITII, DOCUMENTARE

A. Tipărituri

1. Dacia şi Europa vremii. Coordonator: acad. D. Protase.
2. Cinci veacuri de la începuturile tiparului în spaţiul românesc(1508-2008),
cu un Studiu de P.F. Daniel.
3. Mihai Viteazul şi Unirea dintâi. Coordonator: dr. Mircea Dogaru. Cu un Cuvânt
înainte de prof. dr. Adrian Cioroianu.
4. Unirea Principatelor, Alexandru Ioan Cuza şi Carol I. Coordonator: acad.
C. Gh. Marinescu. (În limbile română, engleză şi franceză).
5. Unirea Basarabiei. Coordonator: acad. Mihai Cimpoi. (În limbile română,
engleză, franceză şi rusă).
6. Unirea Bucovinei. Coordonator: Vasile Tărâţeanu. (În limbile română, engleză,
franceză şi rusă).
7. Unitatea credinţei ortodoxe române, cu Binecuvântarea P.F. Daniel.
8. Unitatea Limbii Române. Cu un Cuvânt înainte de acad. Cornel Haiduc,
Preşedintele Academiei Române.
9. Rolul cărturarilor şi politicienilor din Arad în făurirea României Mari. Cu o
Introducere de prof. dr Aurel Ardelean.
10. „Doina” lui Eminescu şi istoria naţională. Cu o Prefaţă de acad. Eugen Simion.
11. Cartea Unirilor Neamului. Coordonator: prof. dr. Victor Crăciun.
Cu un Cuvânt înainte de acad. Dan Berindei.

***
Revista Neamul Românesc, 6 numere dedicate evenimentelor.
Revista Eminescu, 4 numere.


B. Expoziţia Unirea de la 1918. Itinerantă şi 10 exemplare pentru străinătate.


C. Marea Unire. Documentar artistic (20 minute).


D. Promoţionale
1. Medalia jubiliară
2. Trofeul Unirii
3. Insigna evenimentului
4. Afiş
5. Program general
6. Fluturaşi
7. Cocarde
8. Invitaţii

Prof. dr. Victor Craciun
Presedinte
Liga Culturala pentru Unitatea Romanilor de Pretutindeni

2008- Calendarul manifestarilor organizate de Liga

2008
ANUL UNITĂŢII NEAMULUI ROMÂNESC
ŞI AL MARII UNIRI



5 ianuarie – 149 de ani de la alegerea lui Al. I. Cuza de Adunarea Electivă a
Iaşi Moldovei ca domn (1859).
ADUNARE SOLEMNĂ LA MUZEUL UNIRII DIN IAŞI.
Coordonator: acad. C. Gh. Marinescu.

15 ianuarie – Omagiu lui Eminescu la statuia din faţa Ateneului Român.
Bucureşti Coordonatori: Mihai Şurubaru,
Gh. Grigorescu.
Chişinău - Omagiu lui Eminescu la statuia de pe Aleea Clasicilor
Coordonator: acad. Mihai Cimpoi.
Cernăuţi - Omagiu lui Eminescu la bustul din curtea Casei Memoriale
Aron Pumnul
Coordonator:Vasile Tărâţeanu.
Viena, - Lansarea volumelor de mainuscrise eminesciene editate de Academia
Roma, Română sub îngrijirea acad. Eugen Simion.
Paris,
Belgrad

24 ianuarie – 149 de ani de la Unirea Principatelor sub Al. I. Cuza.
Bucureşti DEPUNERI DE COROANE LA STATUIA LUI AL. I. CUZA.
Coordonator: dr. gen. (r) Mircea Chelaru.

27 martie – 90 de ani de la Hotărârea Sfatului Ţării din Chişinău de a se uni
9 aprilie cu Ţara Mamă (1918).
Manifestări la Chişinău, Bucureşti, Alba Iulia, Iaşi, Craiova, Arad.
Coordonatori: prof.dr Victor Crăciun
Ion Dumitrel
acad. C. Gh. Marinescu
prof. dr. Aurel Ardelean
Antonie Solomon
Prof. dr. Viorel Ene


SESIUNE ACADEMICĂ ŞI SERBĂRI POPULARE LA CHIŞINĂU
Coordonatori: acad. Mihai Cimpoi,
dr. gen (r) Mircea Chelaru,
prof. dr. Vasile Grozav.

17 aprilie – Unitatea Bisericii Ortodoxe Române de la misionarismul Sfinţilor Apostoli
Bucureşti Andrei şi Pavel la acţiunile ecumenice ale Patriarhiei Române.
ADUNARE NAŢIONALĂ LA PALATUL PATRIARHIEI.
Cu binecuvântarea P.F. Patriarh DANIEL.
Coordonatori: prof. dr. Victor Crăciun,
dr. gen (r) Mircea Chelaru.

4 mai - 160 de ani de la Marea Adunare Naţională de la Blaj (3/15 mai 1848)
Blaj de pe Câmpia Libertăţii, prima întrunire a reprezentanţilor românilor de pretutindeni.
Coordonatori: Ion Dumitrel,
Ion Margineanu,
ASTRA Blaj.

9 mai – 408 ani de la înfăptuirea Unirii lui Mihai Viteazul (1600).
Iaşi - 131 de ani de la decretarea Independenţei (1877)
Bucureşti - 127 de ani de la Încoronarea regelui Carol I (10 mai 1881).
MANIFESTARE LA BIBLIOTECA JUDEŢEANĂ IAŞI.
Coordonatori: acad. C. Gh. Marinescu,
Elena Leonte.
MANIFESTARE LA CAMERA DE COMERŢ BUCUREŞTI. Coordonator: prof. dr. Ştefan D. Popa.

Mai – 90 de ani de la tratativele de pace cu Puterile Centrale
Berlin (februarie-mai 1918).
SESIUNE ŞI SPECTACOL.
Coordonatori: George Buşecan,
Ştefan Breiller.

Mai – 90 de ani de la desfăşurarea întâlnirilor Naţionalităţilor de la Roma Roma care a cerut recunoaşterea dreptului de unitate naţională.
ADUNARE ŞI SPECTACOL la Academia di Romania.
Coordonatori: Ioana Ungureanu,
Gabriel Rusu.


5 iunie – 125 de ani de la prezentarea poemei DOINA la Iaşi, 1883.
Iaşi DOINA, SIMBOL ŞI CAPODOPERĂ – simpozion la MUZEUL LITERATURII ROMÂNE IAŞI.
Coordonator: acad. C. Gh. Marinescu,
Elena Leonte.

6 iunie - DOINA şi publicistica eminesciană privind CESTIUNEA BASARABIEI
Chişinău Coordonatori: acad. Mihai Cimpoi,
prof. dr. Vasile Grozav.

25 iunie – Evocarea întâlnirii Memorandiştilor în vederea depunerii
Viena documentului, cel mai de seamă moment premergător acţiunilor unioniste din Transilvania.
ADUNARE ŞI SPECTACOL
Coordonator: Nicolae Dura,
Cornelia Salvan,
dr. Lazăr Băciucu.

4 iulie – Marcarea acţiunilor delegaţiei române în SUA în vederea cunoaşterii
New York istoriei României şi a imperioasei Uniri (iunie – august 1917).
Manifestări în colaborare cu Asociaţia Dorul din SUA (eventual dezvelirea bustului Eminescu).
Coordonator: Nicolae Popa.

24 iulie – Aniversarea bătăliilor de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, momente
Mărăşeşti, hotărâtoare pentru victoria finală a României în Primul Război Mondial.
Focşani Marcarea rolului oraşului Focşani în înfăptuirea Unirii Principatelor şi a armistiţiului din 1917.
Coordonatori: dr. gen (r) Mircea Chelaru,
prof. dr. Ştefan Popa.

24 august – 90 de ani de la crearea Consiliului Naţional al Unităţii Române, la Paris Paris (1918), for influent în opera de recunoaştere internaţională a Unirii.
Marcarea însemnătăţii Tratatului de la Trianon pe plan internaţional.
SESIUNE şi SPECTACOL OMAGIAL
Coordonatori: preot Constantin Târziu,
Gh. Grigorescu.



25 septembrie – Unitatea limbii române.
SESIUNE INTERNAŢIONALĂ A ACADEMIEI ROMÂNE. Coordonatori: acad. Marius Sala,
acad. Mihai Cimpoi
acad. Kopi Kycyku.

8 octombrie – 130 de ani de când Dobrogea şi Delta Dunării trec în componenţa Constanţa României (1878).
MANIFESTARE LA UNIVERSITATEA ANDREI ŞAGUNA CONSTANŢA.
Coordonator: prof. dr. Aurel Papari,
prof. dr. Gheorghe Zbuchea,
prof. dr. Ion Ionescu.

Noiembrie – 500 de ani de la prima tipăritură în românesc.
Bucureşti Sesiune Academică
Târgovişte Sesiune ştiinţifică: Începuturile tipăriturilor în Ţările Româneşti şi rolul
Marilor meşteri din Sudul Dunării în dezvoltarea artei tipografice.

15 noiembrie – 90 de ani de la Hotărârea Sfatului Ţării din Cernăuţi de a se uni cu Cernăuţi Ţara Mamă (1918).

20 noiembrie - SESIUNI ACADEMICE ŞI SERBĂRI POPULARE LA CERNĂUŢI Bucureşti ŞI BUCUREŞTI.
Coordonatori: Vasile Tărâţeanu,
dr. Mircea Dogaru.

29-30 noiembrie – Dezvelirea Monumentului Unirii.
Arad Sesiune ştiinţifică: Aradul -
Serbări populare prilejuite de împlinirea a 90 de ani de când la Arad s-a hotărât Adunarea de la Alba Iulia.
Coordonatori: prof. dr. Aurel Ardelean
dr. Avram Crăciun.

1 decembrie – 90 de ani de la Înfăptuirea Marii Uniri (1918).
Alba Iulia Manifestare naţională la Alba Iulia.
sub coordonarea autorităţilor din Alba Iulia.



2-3 decembrie – Desfăşurarea lucrărilor celui de-al XII-lea CONGRES AL
Alba Iulia SPIRITUALITĂŢII ROMÂNEŞTI (proiect special).
Coordonatori: prof. dr. Victor Crăciun,
dr. gen (r) Mircea Chelaru,
Gheorghe Sabău şi
oficialităţile din Alba Iulia.




Prof. dr. Victor Crăciun
Presedinte
Liga Culturala pentru Unitatea Romanilor de Pretutindeni

8 MARTIE

O SARUTARE DE MANA TUTUROR FEMEILOR ROMANE, SUFLETUL ACESTUI NEAM, CU MULTUMIRI PENTRU CA PASTREAZA SI TRANSMIT MAI DEPARTE VALORILE ETICE, MORALE SI CULTURALE ALE NEAMULUI.


Prof. dr. VICTOR CRACIUN

Propunerile Asociatiei Generale a Invatatorilor din Romania

Propunerile Asociatiei Generale a Invatatorilor din Romania de
modificare a proiectelor Legii invatamantului preuniversitar si a
Statutului personalului didactic au in vedere un cimp mai mare de actiune dar va presentam alaturat prevederile care privesc strict invatamantul in limba materna pentru romanii de pretutindeni, adica: art.11,58 bis(cap III), art. 80(8), art 88 z, 89.3bis, 119(1 b), 125(7),127.

*************************************************************************************

Art 11 (9)
(9) Ministerul Educatiei, în colaborare cu Ministerul Afacerilor Externe, are obligatia sa sustina învatamântul în limba româna în tarile în care traiesc români, cu respectarea legislatiei statului respectiv. (9) Ministerul Educatiei, în colaborare cu Ministerul Afacerilor Externe şi reprezentanţii României în organisme internaţionale are obligatia sa monitorizeze şi sustina învatamântul în limba româna în tarile în care traiesc români, cu respectarea legislatiei statului respectiv şi a acordurilor bilaterale şi internaţionale la care acel stat este parte. Dreptul la şcoală în limba maternă este apărat şi de foruri şi acorduri bilaterale şi internaţionale, nu doar de legislaţia acelui stat. Romania trebuie si sa monitorizeze, nu doar sa sustina sporadic in plan financiar

*************************************************************************************

ART 58.
La CAPITOLUL III
FORME ALE ÎNVATAMÂNTULUI PREUNIVERSITAR lipseşte ,,Învăţământul pentru românii de peste hotare,,
La CAPITOLUL III
FORME ALE ÎNVATAMÂNTULUI PREUNIVERSITAR să se introducă
Secţiunea 6 bis Învăţământul pentru românii de peste hotare
Art 58 bis (1)Pentru românii de peste hotare care nu au posibilitatea în ţările lor să studieze limba română se pot finanţa la cererea lor cursuri de limbă şi cultură română susţinute cu personal din statul respectiv sau din România
(2) Astfel de cursuri se pot organiza în comunitatea lor sau în România
(3) Ministerul Educatiei, în colaborare cu Ministerul Afacerilor Externe şi reprezentanţii României în organisme internaţionale are obligatia sa monitorizeze şi sustina învatamântul în limba româna în tarile în care traiesc români în şcolile lor publice, cu respectarea legislatiei statului respectiv şi a acordurilor bilaterale şi internaţionale la care acel stat este parte
Lipseau aceste prevederi cu toate că astfel de cursuri s-au organizat mai mult sau mai putin sporadic şi pentru că este o prevedere în constituţie (art 7) si in legea privind romanii de peste hotare, dar unde şcoală de limbă română nu este nimic nu este în ce priveşte viitorul respectivei comunităţi româneşti

************************************************************************************

Art 79 nou alin (9) Art 80 nou alin (9) Programele destinate romanilor de peste hotare care nu au posibilitatea cultivării limbii materne în scolile publice din statele lor sunt elaborate de reprezentanţii celor care solicită astfel de cursuri şi avizate de MEC sau Direcţiile Judeţene de Învăţământ Încurajarea unor astfel de cursuri care trebuie să fie flexibile şi să vină în întâmpinarea nevoilor solicitanţilor.

************************************************************************************

Art 88 z)

z) asigura, în numele Guvernului reprezentarea în organismele si organizatiile nationale, regionale si internationale, ca autoritate de stat pentru domeniul sau de activitate, si asigura aplicarea acordurilor internationale în domeniu si promovarea de noi acorduri. Art 88 lit z) asigura, în numele Guvernului reprezentarea în organismele si organizatiile nationale, regionale si internationale, ca autoritate de stat pentru domeniul sau de activitate, si asigura aplicarea acordurilor internationale în domeniu si promovarea de noi acorduri, monitorizează accesul la învatamântul în limba româna în tarile în care traiesc români. Prevederea art 11 (9) din aceasta lege trebuie sa se regăsească şi în atribuţiile MEC.

*************************************************************************************


Art 89 (3 bis) alin nou Art 89 alin nou (3 bis) Structura directiilor judetene pentru învatamântul preuniversitar din judetele limitrofe statelor cu o minoritate română importantă cuprinde si un inspector scolar pentru realţia cu şcolile cu învăţământ de limbă română de peste hotare Prevederea art 11 (9) din aceasta lege trebuie sa se regăsească şi în atribuţiile descentralizate ale sistemului.

*************************************************************************************

Art 119 (1) b) -bursele pentru elevii straini si etnicii români din afara granitelor tarii;

-- finantarea concursurilor pe obiecte de învatamânt si pe meserii, tehnico-aplicative,stiintifice, de creatie, a concursurilor si festivalurilor cultural-artistice, a campionatelor si a concursurilor sportive scolare organizate cu participare nationala si internationala,precum si a olimpiadelor internationale pe obiecte de învatamânt Art 119 (1) b)- bursele pentru elevii straini si etnicii români din afara granitelor tarii, cursuri de limbă şi cultură română pentru etnicii români din afara granitelor tarii, susţinute cu personal din statul respectiv sau din România;

-- finantarea concursurilor pe obiecte de învatamânt si pe meserii, tehnico-aplicative,stiintifice, de creatie, a concursurilor si festivalurilor cultural-artistice, a campionatelor si a concursurilor sportive scolare organizate cu participare nationala si internationala,precum si a olimpiadelor internationale pe obiecte de învatamânt, a cursurilor de limbă şi cultură română pentru etnicii români din afara granitelor tarii Etnicii români din afara graniţelor ţării nu pot să vină toţi în România prin burse. Unii doresc cursuri/stagii la ei în ţară sau în România
**************************************************************************************

Art 125(7)
Elevii etnici români din afara granitelor tarii, bursieri ai statului român, beneficiaza de gratuitate la toate manifestarile prevazute la alin. (5) Art 125 (7) Elevii etnici români din afara granitelor tarii, bursieri ai statului român sau participanţi la cursuri de limbă şi cultură română, beneficiaza de gratuitate la toate manifestarile prevazute la alin. (5) Nu doar cei bursieri ci si cei care participă la cursuri/stagii de limbă română.

**************************************************************************************

Art 127 Art. 127. Institutiile si unitatile de învatamânt pot primi donatii din tara si din strainatate, înconformitate cu legea, daca servesc politicii educationale a sistemului national de învatamânt si daca nu sunt contrare intereselor statului român Art. 127. Institutiile si unitatile de învatamânt pot primi şi face donatii din/în tara si din/în strainatate, înconformitate cu legea, daca servesc politicii educationale a sistemului national de învatamânt si daca nu sunt contrare intereselor statului român Macar teoretic sa permitem si sa dea, nu doar sa primeascaArt 127 Art. 127. Institutiile si unitatile de învatamânt pot primi donatii din tara si din strainatate, înconformitate cu legea, daca servesc politicii educationale a sistemului national de învatamânt si daca nu sunt contrare intereselor statului român Art. 127. Institutiile si unitatile de învatamânt pot primi şi face donatii din/în tara si din/în strainatate, înconformitate cu legea, daca servesc politicii educationale a sistemului national de învatamânt si daca nu sunt contrare intereselor statului român Macar teoretic sa permitem si sa dea, nu doar sa primeascaArt 127 Art. 127. Institutiile si unitatile de învatamânt pot primi donatii din tara si din strainatate, înconformitate cu legea, daca servesc politicii educationale a sistemului national de învatamânt si daca nu sunt contrare intereselor statului român Art. 127. Institutiile si unitatile de învatamânt pot primi şi face donatii din/în tara si din/în strainatate, înconformitate cu legea, daca servesc politicii educationale a sistemului national de învatamânt si daca nu sunt contrare intereselor statului român.
Macar teoretic sa permitem si sa dea, nu doar sa primeasca.

*************************************************************************************


Ne-am bucura sa aflam opinia Dumneavoastra despre cele propuse de noi.
Cu respect,
Viorel Dolha
0723259290

Petitiei pentru introducerea votului prin corespondenta sau electronic

Stimate doamne, stimati domni,

Va trimit mai jos apelul de semnare a petitiei pentru introducerea votului prin corespondenta sau electronic.
Adevarat ca nu este pentru prima data cand se strang astfel de semnaturi, dar aceast proces necesita o perseverenta de fier.
Eu am semnat petitia, recomand sa o faca si cei care nu au drept de vot din diferite motive (de obicei birocratice),
sa o faca in numele celor care lucreaza acum departe de casa pe campuri, pe santiere, in exploatari miniere, in fabrici, pe platforme de foraj, pe nave de croaziera , in spitale, in camine de batrani, in hoteluri, in menajerie privata, in centre de cercetare, in universitati, in scoli, s.a.m.d. sau pur si simplu au dreptul la vot dar nu ajung la acest mesaj.

Cu prietenie Florin Zaheu

Si votul Dv-stra conteaza !

Pentru a va adauga numele la lista semnatarilor va rugam sa vizitati pagina de internet:
http://www.petitiononline.com/PSLSIPLV/petition.html
si sa alegeti optiune: "Sign the Petition"
www.vasilebouleanu.wachovialoans.com

ROMANIA DE AZI CENTRU MILENAR DE CIVILIZATIE

Un document inedit rupe tacerea asupra tablitelor de la Tartaria.Dati clic pe imagine pentru a mari si parcurge acest material preluat de la publicatia Ulpia Jurnal din Alba Iulia.

MARTISOR

In locul traditionalului Martisor va rugam sa primiti acest simbol al primaverii, ceva mai...electronic, alaturi de urarile noastre de bine. Va dorim o primavara minunata.

ANCUTA CRISTIANA si VICTOR CRACIUN

TRADITIILE LUI FAURAR

Februarie este ultima lunã a Calendarului român cu început de an la 1 martie
si luna a doua a Calendarelor Iulian si Gregorian. Denumirea popularã a
acestei luni este Fãurar (Faur, Fãurariu), si era potrivit traditiilor dedicatã
mesterilor fãurari, lucrãtori ai fierului care pregãteau uneltele, ascuteau
sau confectionau fiarele (cutitele) plugurilor. În aceastã lunã se încheie, de
obicei, sezãtorile si, o data cu acestea, distractiile din serile si noptile lungi
de iarnã. Apropierea sezonului agrar de primãvarã aduce în prim-plan preocupãrile
economice legate de lucrãrile pãmântului dar si de cele ale
cresterii vitelor. Peisajul spiritual al satului românesc cuprinde, evident prin
prisma vechilor datini, un mare numãr de sãrbãtori cu datã fixã: Martinii
de Iarnã, Ziua Ursului, Haralambie, Vlãsie, Dragobete ºi cu datã mobilã, în
functie de Lãsatul Secului de Carne, Mosii de Iarnã, Sâmbãta Pãrintilor,
Lunea Pãstorilor, Joia Nepomenitã, Vracii, Sâmbãta Plãcintelor, Lãsatul
Secului de Brânzã, Lunea Curatã, Ziua Forfecarilor. Ne vom opri la câteva
dintre acestea:
Martinii de Iarnã sunt divinitãti
preistorice, patroni ai ursilor, celebrati la
40 de zile de la Crãciun (1-3 februarie)
pentru protectia vitelor de fiarele pãdurii.
Cel mai periculos si mai puternic dintre ei,
Martinul cel Mare, este sãrbãtorit în 2
februarie, numitã de altfel si Ziua
Ursului.
Haralambie, sfânt mucenic celebrat
la 10 februarie, fãcãtor de minuni în
Calendarul crestin si patron al bolilor în
Calendarul popular. Ca personaj profan,
Haralambie ar fi fost pãstor, motiv pentru
care este considerat si patron al animalelor
domestice. Popular, este o sãrbãtoare
cu datã fixã dedicatã sfântului cu
acelasi nume, care apãrã oamenii si vitele
de sãlbãticiunile pãdurii si de boli.
Vlãsie, sfânt mucenic, protector
al pãsãrilor de pãdure si al femeilor gravide,
celebrat în Calendarul Popular la 11
februarie. Potrivit traditiei, sãrbãtoarea
este respectatã de agricultori, pentru a
feri holdele si stricãciunile aduse de
pãsãri, si de femeile gravide, pentru a nu
naste copii cu malformatii.
Dragobete este în traditia popularã
româneascã un zeu tânãr, precrestin,
cu datã fixã de celebrare în acelasi sat,
dar variabil de la zonã la zonã. În unele
traditii, Dragobetele este considerat Cap
de primãvarã, fiu al Babei Dochia. Mai
este identificat cu Cupidon, zeul dragostei
în mitologia românã, si cu Eros, zeul iubirii
în mitologia greacã.
La Dragobete, pãsãrile se strâng în
stoluri, ciripesc, se împerecheazã si încep
sã-si construiascã cuiburile. Pãsãrile
neîmperecheate în ziua de Dragobete
rãmân fãrã pui pânã la Dragobetele urmãtor.
Asemeni pãsãrilor, fetele si bãietii trebuiau
sã se întâlneascã pentru a fi îndrãgostiti
pe parcursul întregului an. Dacã
timpul era favorabil, fetele si feciorii se
adunau în cete si ieseau la pãdure
hãulind si chiuind pentru a culege primele
flori ale primãverii. Din zãpada netopitã
pânã la Dragobete, fetele si nevestele
tinere îsi fãceau rezerve de apã cu care se
spãlau în anumite zile ale anului, pentru
pãstrarea frumusetii.
Lãsatul Secului de Pasti, ceremonial
complex de înnoire a timpului,
desfãsurat în raport de calculul pascal, ce
pãstreazã acte rituale specifice unui
început de an agrar, celebrat la echinoctiul
de primãvarã. Dupã aparitia crestinismului
si fixarea Pastelui, în raport de echinocþiul
de primãvarã si faza lunarã, cele mai
importante sãrbãtori si obiceiuri pãgâne
au fost impuse în afara ciclului pascal. Si
totusi, ritualurile de desfãsurare a acestei
sãrbãtori mai pãstreazã si azi vechile practici
magice. În unele zone, odatã cu
lãsarea serii, se incinereazã o prãjinã din
lemn împodobitã cu panglici din haine
vechi sau o pãpusã alegoricã fãcutã din
paie de grâu. Cu aceste ritualuri se
doreste a se purifica spatiul de fantomele
iernii. Nu lipsesc vrãjile, descântecele de
ursitã, alimentele rituale (ou fiert sau
copt, piftiile, plãcintele, “cucii”, brãdutii
etc).

Mihai Chirea