TRADITIILE LUI FAURAR

Februarie este ultima lunã a Calendarului român cu început de an la 1 martie
si luna a doua a Calendarelor Iulian si Gregorian. Denumirea popularã a
acestei luni este Fãurar (Faur, Fãurariu), si era potrivit traditiilor dedicatã
mesterilor fãurari, lucrãtori ai fierului care pregãteau uneltele, ascuteau
sau confectionau fiarele (cutitele) plugurilor. În aceastã lunã se încheie, de
obicei, sezãtorile si, o data cu acestea, distractiile din serile si noptile lungi
de iarnã. Apropierea sezonului agrar de primãvarã aduce în prim-plan preocupãrile
economice legate de lucrãrile pãmântului dar si de cele ale
cresterii vitelor. Peisajul spiritual al satului românesc cuprinde, evident prin
prisma vechilor datini, un mare numãr de sãrbãtori cu datã fixã: Martinii
de Iarnã, Ziua Ursului, Haralambie, Vlãsie, Dragobete ºi cu datã mobilã, în
functie de Lãsatul Secului de Carne, Mosii de Iarnã, Sâmbãta Pãrintilor,
Lunea Pãstorilor, Joia Nepomenitã, Vracii, Sâmbãta Plãcintelor, Lãsatul
Secului de Brânzã, Lunea Curatã, Ziua Forfecarilor. Ne vom opri la câteva
dintre acestea:
Martinii de Iarnã sunt divinitãti
preistorice, patroni ai ursilor, celebrati la
40 de zile de la Crãciun (1-3 februarie)
pentru protectia vitelor de fiarele pãdurii.
Cel mai periculos si mai puternic dintre ei,
Martinul cel Mare, este sãrbãtorit în 2
februarie, numitã de altfel si Ziua
Ursului.
Haralambie, sfânt mucenic celebrat
la 10 februarie, fãcãtor de minuni în
Calendarul crestin si patron al bolilor în
Calendarul popular. Ca personaj profan,
Haralambie ar fi fost pãstor, motiv pentru
care este considerat si patron al animalelor
domestice. Popular, este o sãrbãtoare
cu datã fixã dedicatã sfântului cu
acelasi nume, care apãrã oamenii si vitele
de sãlbãticiunile pãdurii si de boli.
Vlãsie, sfânt mucenic, protector
al pãsãrilor de pãdure si al femeilor gravide,
celebrat în Calendarul Popular la 11
februarie. Potrivit traditiei, sãrbãtoarea
este respectatã de agricultori, pentru a
feri holdele si stricãciunile aduse de
pãsãri, si de femeile gravide, pentru a nu
naste copii cu malformatii.
Dragobete este în traditia popularã
româneascã un zeu tânãr, precrestin,
cu datã fixã de celebrare în acelasi sat,
dar variabil de la zonã la zonã. În unele
traditii, Dragobetele este considerat Cap
de primãvarã, fiu al Babei Dochia. Mai
este identificat cu Cupidon, zeul dragostei
în mitologia românã, si cu Eros, zeul iubirii
în mitologia greacã.
La Dragobete, pãsãrile se strâng în
stoluri, ciripesc, se împerecheazã si încep
sã-si construiascã cuiburile. Pãsãrile
neîmperecheate în ziua de Dragobete
rãmân fãrã pui pânã la Dragobetele urmãtor.
Asemeni pãsãrilor, fetele si bãietii trebuiau
sã se întâlneascã pentru a fi îndrãgostiti
pe parcursul întregului an. Dacã
timpul era favorabil, fetele si feciorii se
adunau în cete si ieseau la pãdure
hãulind si chiuind pentru a culege primele
flori ale primãverii. Din zãpada netopitã
pânã la Dragobete, fetele si nevestele
tinere îsi fãceau rezerve de apã cu care se
spãlau în anumite zile ale anului, pentru
pãstrarea frumusetii.
Lãsatul Secului de Pasti, ceremonial
complex de înnoire a timpului,
desfãsurat în raport de calculul pascal, ce
pãstreazã acte rituale specifice unui
început de an agrar, celebrat la echinoctiul
de primãvarã. Dupã aparitia crestinismului
si fixarea Pastelui, în raport de echinocþiul
de primãvarã si faza lunarã, cele mai
importante sãrbãtori si obiceiuri pãgâne
au fost impuse în afara ciclului pascal. Si
totusi, ritualurile de desfãsurare a acestei
sãrbãtori mai pãstreazã si azi vechile practici
magice. În unele zone, odatã cu
lãsarea serii, se incinereazã o prãjinã din
lemn împodobitã cu panglici din haine
vechi sau o pãpusã alegoricã fãcutã din
paie de grâu. Cu aceste ritualuri se
doreste a se purifica spatiul de fantomele
iernii. Nu lipsesc vrãjile, descântecele de
ursitã, alimentele rituale (ou fiert sau
copt, piftiile, plãcintele, “cucii”, brãdutii
etc).

Mihai Chirea